O carte nu este doar o carte, ea este, în ochii și mintea unuia ca mine, prizonier al frumosului, și un obiect de artă. Iar coperta este primul lucru care ne fură privirea atunci când avem în față un volum. Sau ar trebui să ne-o fure, să ne-o încânte, să ne incite să-l deschidem, să-l răsfoim cu delicatețe de înger stafidit de atâta iubire, să dăm pe el ultimul sfanț, spre a-l lua cu noi acasă. Multe cărți valoroase îmi vor fi scăpat, de-a lungul existenței mele de cititor lacom, din pricina unor coperte neizbutite, inexpresive, înrudite de multe ori cu kitsch-ul, departe de pretențiile minime ale unui știutor de artă, deși bunul gust, neam de sânge cu bunul simț, funcționează de la sine, cu resurse proprii. Oi fi având și eu în biblioteca proprie volume de acest fel, care nu spun mai nimic despre ceea ce ascund copertele, fără vreo cât de mică legătură cu mesajul transmis de scriitor acolo, lipsite de simț artistic, bazate pe compoziții ratate, făcute în pripă ori de niște ageamii cu ifose de maeștri, însă prihana e a bietului autor până la urmă. Pentru că el este care zice da atunci când i se vâră sub ochi astfel de chestii (e un termen încăpător, de aceea l-am folosit aici), de regulă editurile nedând prea multe parale pe aspectul exterior (eu nevăzându-l deloc exterior), folosindu-se de persoane puse, cel mai adesea, și la altfel de munculițe, de la căratul mobilierului și volumelor pentru cine știe ce evenimente și până la tehnoredactare ori alte activități nu prea înrudite între ele. Se spune că frumosul este în ochiul celui ce privește, iar lucrul este validat științific, prin experimente bazate pe așa-zisele legi ținând de beaux-arts. În unul dintre ele s-au pus în fața unor subiecți (știu că sună aiurea, dar nu mai caut alt cuvânt plăcut urechilor) o mulțime de dreptunghiuri spre a fi ales cel care place mai mult, dovedindu-se că media opțiunilor coincide cu ceea ce se cheamă secțiunea de aur, descoperită, se pare, de marele dăltaș Phidias, și studiată mai apoi de Euclid, de matematicieni și de esteticieni, deopotrivă. Firește că acei oameni dătători cu privirea și cu părerea habar nu aveau de formula raportului de aur, de numărul Φ, egal cu 1,618033, ori de alte asemenea abstractisme de tinichea, ce nu țin de foame. Numai că lucrurile sunt mult mai complicate în cazul realizării unei coperte, lovindu-te în moalele capului și normele cromaticii, nu doar cele ale nesuferitei compoziții și ale ornamenticii, și nu tuturor le sunt familiare legile contrastului simultan, contrastului de cantitate, de calitate, al culorilor complementare ori alte bazaconii, care, totuși, fac mereu diferența. Potrivit puținătății minții mele, un creator de frumos, presupunând că asta e un scriitor, și nu un măzgălici veleitar cu spinarea ca nuiaua, cum tot văd oriunde m-aș uita, trebuie să aibă și astfel de cunoștințe, după modelul renascentist, amintindu-ne de Michelangelo, făuritorul iscusit de sonete, bunăoară, chiar dacă trăim niște vremuri așa de ale dracului precum acestea, neluând de bune propunerile făcute de editori stresați, fugăriți abitir de facturile lor, ca de diavoli. Puține sunt copertele reușite apărute într-un an pe piața autohtonă de profil, care să aibă mesaj inteligent și inteligibil, care să stârnească oarece emoție cititorului, agățându-l prin impactul vizual generat, care să te îndrume înspre lăuntrul ascuns al cărții, armonios construite, ce-ar putea fi, la o adică, înrămate ca lucrări de grafică independente. Ar fi încă mult de bătut câmpii despre subiect, dar mă tem că și așa e o întreprindere ce-mi va atrage potop de degete încălecate și de uitături piezișe, mai cu seamă că nu mă feresc nicicum să afirm că am văzut cărți premiate care arătau înfiorător, mama prostului gust, nu alta, fără a mă minuna deloc, știind că și cărțile juzilor aceia răspândind miros de naftalină și de rachiu îndoit arătau la fel de prost. Cam atât. Adăugând numai că într-o bună zi (sic!) o duduie ce duduie de mama focului prin cetatea nepăzită a feisbucului de se zgâlțâie crenelurile, cu merloane cu tot, m-a luat la rost vizavi de faptul că spun și scriu coperte, și nu coperți, ca mai toată lumea. Dar cum ar fi să auzi coverți în loc de coverte?, era s-o întreb. M-am abținut însă, din motive cât se poate de temeinice.
Mihail Soare
Noiembrie, 2024
