„Adevărat, adevărat zic vouă că dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă. Cel ce își iubește sufletul îl va pierde; iar cel ce își urăște sufletul în lumea aceasta îl va păstra pentru viața veșnică. Dacă-Mi slujește cineva, să-Mi urmeze, și unde sunt Eu, acolo va fi și slujitorul Meu. Dacă-Mi slujește cineva, Tatăl Meu îl va cinsti. (Ioan 12, 17-50)”
Iarăși, iarăși despre roadă și tot despre roadă. Poate că plictisesc. Dar dacă nu am pomeni de roadă (și pare altceva decât rodul), cum ne-am deosebi de celelalte vietăți, cu aripi sau fără, cu solzi, fără solzi, târâtoare, netârâtoare? E Săptămâna Mare, iar astăzi este Sfânta și Marea Miercuri. Ziua aceasta se așază în inima Săptămânii Patimilor ca una a contrastelor drastice: între lumină și întuneric, între iubire (ce cuvânt banal, dar cât de neînțeles, cât de rar îndumnezeit) și trădare, între pocăință autentică și grea împietrire. Este ziua în care tradiția liturgică aduce în fața conștiinței (alt cuvânt cu încărcătură aflat pe buzele neștiutorilor de tot soiul) noastre două figuri opuse: femeia păcătoasă, care unge cu mir pe Hristos și ucenicul Iuda care hotărăște să-L vândă. Între aceste două gesturi — unul de dăruire totală, celălalt de înstrăinare absolută — se desfășoară întreaga dramă a libertății umane. Și libertatea e darul suprem al lui Dumnezeu.
Femeia păcătoasă nu face doar un gest simbolic, ci își reconfigurează întreaga existență prin recunoașterea iubirii divine. Mirul pe care îl varsă devine expresia unei cunoașteri care nu este conceptuală, ci existențială (sic!): ea „știe” (știe cu inima, cu mintea coborâtă în inimă, de fapt) cine este Hristos nu din definiții, ci dintr-o întâlnire care îi transformă radical ființa. Că atât avea, atât era ea. În acest sens, pocăința nu este remușcare de fiecare zi, de povestit la o șuetă, ci o trezire cutremurătoare a ființei la adevărul ei profund: acela de-a fi capabilă de comuniune cu Dumnezeu.
În contrast, Iuda întruchipează o altă formă de cunoaștere: una a interesului purtător de fes. Și ce de iude bântuie azi lumea. Trădarea lui nu este doar un act moral reprobabil, al borfașului cu ochii pe portofelul victimei în troleu, ci expresia unei relații deformate cu realitatea. El Îl reduce pe Hristos la un mijloc, la un obiect al negocierii. Dacă ar fi să vorbesc asemenea unui filozof (dar nu prea mă prinde) aș zice că Iuda cade în ispita de a transforma ființa în utilitate, de a evalua infinitul în termenii murdari ai finitului. Filozoful din mine, sentențios ca orice filozof (dar și proștii sunt sentențioși; voi fi fiind dintre ei) ar spune că aceasta este esența păcatului: incapacitatea de a recunoaște valoarea absolută a celuilalt.
Astfel, Miercurea Mare devine o zi a revelației libertății umane în forma ei cea mai tensionată. Omul este chemat să aleagă nu între bine și rău în sens abstract, ci între două moduri de a fi: unul deschis spre dăruire și transcendență, celălalt închis în calcul abject și posesie. Alegerea femeii păcătoase este una a risipei sacre. Ea „irosește” mirul (și alții l-a irosit pe frunțile lor căzute), dar tocmai această risipă devine plinătate. Alegerea lui Iuda este una a „economiei” meschine — el „câștigă” treizeci de arginți, dar pierde sensul. Pagubă-n ciuperci, ar zice câte unul.
Aș spune că această zi nu e doar o rememorare a unui episod evanghelic, ci o oglindă a propriei noastre interiorități. Și inferiorități, până la urmă. În fiecare gest coexistă posibilitatea mirului și a trădării. Iar taina acestei zile stă în faptul că Dumnezeu primește mirul chiar din mâinile cele mai prăbușite dintre ființe, dar nu forțează niciodată libertatea celui care alege arginții.
Venind după Marțea Mare (numită în unele tradiții și „Marțea Seacă”), pentru a sublinia austeritatea și chemarea la priveghere, Sfânta și Marea Miercuri adâncește și mai mult tensiunea interioară a Săptămânii Patimilor. Dacă Marțea a fost dominată de imaginea vegherii și a responsabilității, prin pilda celor zece fecioare (o pildă despre care voi scrie, așa cum o pricep eu) și a talanților, Miercurea mută accentul de la conștiința datoriei la drama inimii.
Într-un sens filozofic, putem spune (adică pot, pentru că pluralul nu mă avantajează defel) că Marțea Mare pune problema timpului — a întârzierii, a nepăsării, a ratării momentului favorabil („kairos”) — în timp ce Miercurea Mare pune problema valorii: ce prețuim cu adevărat? Ce recunoaștem ca fiind absolut? Uneori, e știut, chiar nimicul…
Această continuitate nu este întâmplătoare. Omul care nu veghează (Marțea) ajunge, vrând-nevrând, să cântărească greșit (Miercurea). Lipsa atenției spirituale conduce la o deformare a criteriilor interioare. Astfel, Iuda nu devine trădător într-un moment izolat, ci ca rezultat al unei orbiri continue, progresive: o conștiință care nu mai distinge între dar și marfă, între iubire și interes.
În contrast, femeia păcătoasă pare, la prima vedere, nepregătită, întârziată moral, aș zice, față de idealul religios (nu forțez tonul, dar religia nu e totuna cu credința). Și totuși, femeia asta căzută, bună de luat la pietre, recuperează într-o clipă ceea ce alții pierd în ani, în milioane de clipe: capacitatea de a (re)cunoaște esențialul. Nu cronologia mântuiește, ci intensitatea adevărului trăit, iată paradoxul vieții spirituale.
Marțea Seacă pregătește, așadar, terenul unei întrebări radicale pe care Miercurea Mare o formulează fără menajamente: dacă timpul ți-a fost dat, cum și cu ce l-ai umplut? Cu veghe? Cu uitare? Alegerea dintre mir și arginți – halal dilemă!
Din această perspectivă, succesiunea zilelor nu este doar liturgică, ci inițiatică. Ea descrie, cu o neasemuită limpezime, un parcurs al conștiinței: de la neatenție, la conștientizare, apoi la decizie. Iar Miercurea Mare este momentul alegerii interioare, în care omul nu mai poate rămâne neutru. Omul-om, nu omul-râmă. Pentru că a rămâne neutru înseamnă a fi mort. În viață fiind.
