Despre Sâmbăta Mare se vorbește cu mult mai puțin față de celelalte zile din Săptămâna Patimilor. Și poate că e bine așa. Pentru că această tăcere lasă loc înțelegerii – nu uneia impuse (cum ar vrea gloata), ci uneia trăite. Spre deosebire de durerea explicită sau de bucuria zgomotos proclamată, Sâmbăta Mare nu oferă un sens gata formulat, comandat din fotoliu și adus de un srilankez de la Glovo. Ea suspendă explicația și obligă conștiința să rămână singură, în fața propriilor întrebări. Acolo unde nu sunt numai răspunsuri.
Iar acest răgaz nu este absență, ci dar. Unul care ține de însăși libertatea lui Dumnezeu: aceea de a nu constrânge rostul, ci de a-l lăsa să se nască în omul asemănător divinității. Că în această zi se comemorează momentul în care trupul lui Iisus Hristos se află în mormânt, o știu până și foștii membri PCR deveniși credincioși. Ca să dea bine în poză.
Tradiția, ca tradiția: ea spune că Iisus coboară în iad pentru a elibera sufletele (ne)drepților adormiți. Că trebuie să primenim casele, grădinile, fără a uita sufletele. Este o zi de tăcere, dar și de trecere, de așteptare și de speranță, între suferința Crucii din Vinerea Mare și bucuria Învierii. Dar toate astea sunt cam știute.
Dacă Iisus Hristos reprezintă sensul, adevărul sau idealul suprem, atunci Sâmbăta Mare, la o privire sașie, este momentul în care sensul pare complet absent: nu mai e nici tragedia intensă din Vinerea Mare, și nici revelația din ziua de Paște. Cum am serioase partipris-uri cu filozofia (că înainte de a fi poet, românul e filozof) îndrăznesc a spune că Sâmbăta Mare e tăcerea dintre două adevăruri, adică punerea în pod a certitudinii, o pauză ontologică între distrugere și renaștere. Lăsând loc întrebării dacă binele va învinge, precum îi e obiceiul. Ambiguitate. Asta o face profund umană: este starea în care omul nu mai are răspunsuri, dar nici nu poate renunța definitiv la speranță.
Mișună experiența absurdului în locul acesta aparent gol, de parcă amicul Camus ar fi scris scenariul zilei, unde lumea pare lipsită de sens (poate că pe alocuri este, numai că aici e mai mult niște Cioran), sacrificiul aduce a inutilitate, dând naștere întrebării dacă mai vine ceva după. Dacă Vinerea Mare este despre suferință și Paștele despre triumf, Sâmbăta Mare este despre ceva chiar mai greu: despre a rămâne în incertitudine fără să cedezi, fără a face mai nimic, fără a lupta, fără a primi răspunsuri.
Sâmbăta Mare poate fi văzută și ca o metaforă a existenței însăși. Unde nu trăim permanent în revelații, dar nici în tragedii absolute, mulțumindu-ne cu deloc spectaculoasele intervale de așteptare, incertitudine și căutare. Dacă Paștele este răspunsul (și este), Sâmbăta Mare este întrebarea.
Dar mă întorc la prietenii mei de cafenea, filozofii, întrucât, la cât de eretic sunt (până la arderea pe rug nu mai am mult), mi se pare că tălmăcirea strict religioasă nu acoperă totul. Așa că îmi pun ochelarii unor vrednici breslași ai bătutului apei în piuă, privind înspre Sâmbăta Mare. Iar omul cu paradoxurile (sună aidoma unui poem de-al lui Mihail Soare, Băiatul cu sinuciderile), adică Søren Kierkegaard, ar fi spus ceva despre „saltul credinței” (chiar a zis undeva), unde nu crezi pentru că ai dovezi, ci în ciuda absenței lor. Și altfel formulat, este momentul în care credința nu mai e susținută de nimic din afară, și devine un act pur interior.
Mustăciosul de Friedrich Nietzsche (Mihail Soare are chiar un volum numit, halal, Eu, Nietzscheanul), cel pentru care „Dumnezeu este/era mort”, ar interpreta radical diferit. Pentru el Sâmbăta Mare ar simboliza prăbușirea totală a valorilor absolute și moartea ideii de sens garantat. Dar dacă Dumnezeu chiar este mort, noi l-am ucis. Și de ce ziua aceasta nu ar fi o stare permanentă, și nu doar o trecere, o tranziție cu resurse strașnic escamotate înspre Înviere.
Pentru Heidegger, care nu cred să fi pomenit vreodată Paștele în scrierile sale, omul era, pur și simplu, „ființa-înspre-moarte”. Iar Sâmbăta Mare ar fi pentru el momentul în care omul este confruntat cu nimicul, cu absența sensului (prost) prefabricat, ar fi hău existențial și tăcere fundamentală. Cam atât despre încruntatul meu tovarăș.
Pentru a trece la Albert Camus, „absurdul lucid”. Iar la el Sâmbăta Mare este aproape punctul central al existenței umane, nevăzând mai departe de lungul nasului, deoarece nu ar avea (ca mine) garanția Învierii, așadar, nici un sens obiectiv. Însă omul continuă să trăiască, să spere, să iubească (aici e aici), iar ziua aceasta ar fi o revoltă tăcută, nu o așteptare a miracolului, ci o demnitate fără garanții (sic!).
Dar cum ar vedea-o Carl Jung? Ca pe o noapte a sufletului, ca pe o coborâre în inconștient, ca pe o întâlnire cu umbra, implicit ca pe o dezintegrare a prea-mult-băgatului-în-seamă ego? Poate. Dar dacă în viață (aici sunt multe de spus, zile să mai am) sunt etape peste care se poate sări, mă tem (e doar o formulare, eu nu mă tem de cuvinte decât atunci când sunt la cheremul prostiei) că aici nu se poate. Cum să renaști ne-murind. Cred că ceea ce nu se înțelege (ori eu înțeleg pe dos) este faptul că înviere fără moarte nu poate exista. Probabil din refuzul omului de a recunoaște că e mort. Trăind.
Că moartea e un proces, și nu eveniment, ți-ar confirma până și un autopsier bețiv, dar aici nu e vorba de moartea biologică, aceea pe bune, ca a câinilor sau șerpilor, ci de moartea unor versiuni (nu e în stilul meu termenul, dar îl folosesc pentru a fi prizat de lumea bună) ale noastre, de moartea iluziilor, bătea-le-ar vina, de moartea sensurilor învechite.
Există o tendință profund umană de a trăi ca și cum lucrurile vor continua la fel (la fel de greșit), de a considera că identitatea noastră este stabilă (o fi, dar cea mai rea dintre ele), că sensul este garantat. Care sens, greu de spus. Omul preferă confortul iluziei în locul adevărului incomod, de unde și înjositoarele consecințe precum stagnarea/împietrirea, resentimentul primitiv și degradant, lipsa de autenticitate.
Filozof sau nefilozof, pot spune că Sâmbăta Mare nu e doar o zi din calendar, ci starea în care omul (atenție, omul-om, omul-dumnezeu, omul-iisus), este prins între ceea ce trebuie să moară și ceea ce încă nu poate să se nască. Ne temem de moarte doar pentru că o bănuim, plină de tupeu cum e, că ne-ar putea cere ceva ce nu prea suntem în stare să oferim: învierea.
Nu fac o mare descoperire dacă afirm că există în om o rezistență profundă și încrâncenată, aproape drăcească, dar nu față de sfârșit, ci față de transformare. Pentru că orice transformare adevărată începe cu o formă de moarte. La urma urmei, dacă nu supraviețuim învierii, poate că e mai bine așa – morți.
