Dumnezeul meu. Așa aș zice dacă m-aș număra printre oamenii aceia atât de rari care îl au pe Dumnezeu în dânșii, ca și cum ar purta acolo un organ fără de care ar fi morți, un organ indispensabil vieții. Aidoma inimii, ficatului, rinichilor. Ori ca și cum ar vorbi despre un prieten. Numai că eu nu sunt dintre acei norocoși care se trag cu Dumnezeu de șireturi (îmi mai permit aroganța unor versuri, în care mă încondeiez astfel), și taman de asta, văduvit de o asemenea onoare, încerc să-mi imaginez cum de se ajunge a avea privilegiul acesta. Voi vorbi, așadar, la persoana a întâia.
Nu mă întâlnisem cu mine față către față, darămite cu Dumnezeu. Sau mai degrabă, nu aveam eu ochii potriviți unei astfel de trebușoare, ulterior găsindu-L în mai orice lucru (sau lucrare, mai bine zis), fiind un soi de cetățean universal stăpânit de ubicuitate. Nu știu cum li se arată altora, știu numai cum mi s-a arătat mie. Dar, după cum am hotărât, textul acesta nu e despre mine. Oi fi bătut și eu pe la porțile sale împărătești, cum or fi bătut atâția alții, bine-credincioși, habotnici orbi sau atei. Cei din urmă, după ce-l vor fi văzut pe diavol scălâmbăindu-se la ei și făcând adânci plecăciuni spre a fi însoțit în marșul său neabătut către neagra nimicnicie.
Puteam eu să bat mult și bine, aș fi rămas cu Dumnezeul tuturor, cel din cărți, o arătare închipuită, fără a-L cunoaște pe al meu, dacă nu se îndura să mă caute, parcă urnit din cereștile fotolii de glasul sângelui, al apartenenței comune la ceva ascuns înțelesului omenesc, oricărei minți care nu are ca dimensiune fundamentală verticalitatea în tot și în toate. Eram ființă, însă spre deosebire de altele, o ființă, chemată, dintr-o milă de care numai Dumnezeu (cel abstract, fie) ar fi fost capabil, la ființare. Nu mai eram o vietate.
Însă degeaba forțezi porțile unde domnește Prea Înaltul. Pentru că se uită la tine, așa cum se uita și la mine, cum se uită gospodarii pe vizor de sărbători, când vin colindătorii dar ei sunt cu punga goală. Nu e vina Sa că nu ți se deschide, ci a ta. A mea, dacă tot am promis o abordare personală. Și dacă nu ți se deschide, asta înseamnă că te știe nepregătit înfățișării dinaintea adevărului, judecății Sale. Dacă nu s-a înțeles din capul locului, vorbesc de Dumnezeul viu. „Înfricoșător lucru este să cădem în mâinile Dumnezeului celui viu”, zicea bunul meu prieten Apostolul Pavel. O știam, dar nu m-am speriat.
A socotit că m-am pârguit îndestul, iar mintea mea a coborât, din țeastă, în inimă, dându-mi înțelegerea necesară chemării, dar după ce voi fi reușit să dau cu ochii de mine, cel pur, neîndoielnic, nepătat de lume și ale ei toate. Așadar, m-am înfățișat mie însumi mai întâi, abia apoi căutându-mă El. Se va fi săturat de urâțenia sa omenească, și-o fi zis, de noroiul cu care s-a împroșcat mergând ca vodă prin lobodă printr-o lume în care conștiința e suspendată de un fir de păianjen sau chiar sugrumată. Uneori se îndură însuși Dumnezeu cel viu de câte un nevrednic, așa cum a făcut-o cu mine, alteori, ostenit fiind, ca orice pensionar, trimite pe cineva să ridice vălul de pe ochii aceluia pe care îl crede demn să se poarte pe sine cum se cade. O fi văzut El ceva la mine, m-am amăgit (oare?), amintindu-mi de Teofan Zăvorâtul, cel ce spunea că aurul, într-un râu, se găsește la fund, printre pietre, în vreme ce rumegușul plutește mândru la suprafață. Și nu-L cunoșteam nu pentru că ar fi fost departe, ci pentru că orice apropiere, paradoxal, îl deformează. Poate că îl face să nu mai fie El. Nu proximitatea oricărui neghiob îi face bine. Suntem lentilele prin care se vede.
Am urmărit deunăzi un interviu al unui stareț remarcabil, de pe undeva din Ardeal, cu o ținută excepțională și cu un discurs așijderea, care mărturisea că nu a avut experiențe personale, directe, cu Dumnezeirea. Era erudit, blând și nădăjduitor. De la unul ca el poți învăța multe, pentru că a citit multe, pentru că înțelege cu mintea din inimă, dar nu prea îi poți cere mijlocire. Dar credea că într-o bună zi, poate că pe lumea cealaltă, tot va da cu ochii de Dumnezeu. Măcar la păstrarea acestei speranțe să-i fi ajutat jumătatea de secol de trăitor în călugărie. Dacă există chemare, ea nu vine ca un glas, ci ca o neliniște care nu mai poate fi alungată fără a pierde ceva din tine. Dar ce pierdere sublimă! Alții (dar câți?…) au avut parte de teofanii, și încă de unele autentice, posibil de dovedit cu mijloacele tehnice ale zilei, de levitații asemuitoare plutirilor îngerești, nefiind clerici, ba poate chiar și vreun păcătos ca mine, îmbrăcând haina norocosului, luată din greșeală de la garderobă, fiind a altuia. Am pățit-o eu însumi, dacă tot promisesem că voi scrie textul acesta ca și când ar avea la bază întâmplări personale.
Prieteșugul meu cu Dumnezeu e de o naturalețe smintitoare și cred că m-a tratat ca pe unul de-al Lui nu pentru că aș fi eu mai breaz, mai smerit, mai cucernic, mai cu moț, vreun iubitor de pustie gata să fie trecut în calendarul bisericesc. Mai degrabă pentru faptul că m-am privit ca pe ultimul păcătos bun de luat la pietre la drumul mare, și de crucificat mai apoi, înțelegând dulceața suferinței. Iar oamenii vor să-i afle gloria lui Iisus, nu chinul. Am fost aproapele pe care trebuia să-l iubesc, înainte de a trece la altul, iar la asta nu m-am priceput prea bine. Chestie de vocație.
Și pentru că trebuie să închei, o voi face sub semnul lui nu știu: nu știu dacă Dumnezeu se lasă găsit sau doar ne obișnuim cu absența Lui într-un mod mai puțin dureros.
