Mitarnicii prieteniei vor fi murit de multă vreme în țara asta ca o dihanie măscărită de grimeuri orbi, rămași de la ospățul peștilor de lemn așteptând de pomană nălucile aruncate-n vâltoarea mâinelui aducător de lacrimi, dar în tărâmul acesta pervertit au mai pătruns și oameni care-au avut la mână patalamalele trebuitoare. Cu sigilii domnești înmuiate în ceara cancelariilor celor dintâi voievozi ai rodului fericit născut la umbra picurilor de ploaie din pădurea de frasini visând la izbânda catargelor. Nu știu cum a pogorât, ca un hulub cu aripile înfășurate-n pâslă, păcălindu-mi străjerii adormiți, cum nu știu nici în ce fel a reușit să pătrundă dincolo de porțile mele atât de ferecate, cu ce fel de iarbă a fiarelor o fi tăiat ivărele, lăcatele, de-a intrat așa de firesc pentru a-mi culege cuvintele și necuvintele, poem cu poem, și a le tălmăci în graiul straniu dar surprinzător de melodios al unui popor despre care mai toate lucrurile ce se știu sunt de-a-ndoaselea. Bine, la cât de necuprinsă îi e dragostea pentru literatură, sunt sigur că, în ceasurile sale de țâfnă, Oana* îi scoate ochii Celui de Sus pentru faptul că nu cunoaște toate limbile pământului, pentru că altfel ar tălmăci și în swahili, și în thai, și în multele graiuri ale celor din Vanuatu, și nu s-ar da în lături să tălmăcească niște poeme și în tashiro, singura limba vorbită pe boțul ăsta de lut cu ifose de astru, de un singur om, dacă om o fi, pe numele său Amadeo Garcia. Ei nu îi trebuie zeci de pagini dintr-o scriitură ca să priceapă că are de-a face cu un autor adevărat, și nu dă două parale pe ditirambii scriși la comandă de niște neguțători jalnici, de lauri ofiliți și de șablonarde ode mereu cusute cu ață albă, știind, grație unui simț aparte, să detecteze valoarea, scoțând, iluzionism sadea, din maldărele de literatură apărută zilnic, câte-un nume, câte-un poem, câte-o proză. Pariurile ei cu nemurirea. Verdictele îi cad ca lamele ghilotinelor atunci când se lovește (aș zice că la propriu, ca de o mobilă pusă aiurea, dureros) de producte ieftioare, însoțite de inerentele dări în stambă, scoase pe tarabă de tot soiul de „farfuze”, cărora le-ar scurta mintenaș nasurile (poate chiar pe bune) cu vreo custură folosită la altoirea piersicilor de dunărenii copilăriei ei împodobite cu flori de lămâiță. Deși mă cam îndoiesc că ar face-o, gândindu-mă la bunătatea aceea, cu care se împodobește, de ploaie de vară ajunsă pe pământ chemată de dorul smintitor al nopților de veghe de la căpătâiul ultimei himere momite cu promisiunea hamacelor aninate de vișinii înfloriți din grădina mirării. Altfel, îmi imaginez ce cazier dolofan ar fi avut dacă, prin cine știe ce blestem bolborosit la margini de țintirime păzite de lilieci pârâcioși, dragostea asta pentru cuvântul scris ar fi avut soarta alcoolului (că tot patimi sunt) din nebunii ani ai Americii anilor 30. Oana e un dar al prieteniei, asta e limpede ca lumina zilei strecurată prin privirile pruncilor, și nu trebuie căutată în solemnitatea de bâlci tandru a clipei, nici în vrăjitoriile melancolice atârnate la gâtul slăvii, nici în pocalurile cu stele nelustruite de pe mesele săracilor, și nici măcar în vaierele apropierii de un țărm totdeauna aflat în tremurul ochilor. Pentru că ea poate fi găsită în birjele așteptând în fața gărilor regale trenurile pline cu cărți, acolo unde o știu toate pietrele caldarâmului, toți huhurezii ce-i însoțesc nopțile, cerșetorii și vizitiii, băcanii veniți să-și ridice mărfurile lor orientale, măturătorii, întorcându-se acasă cu brațele pline de scumpele nimicuri mirosind a cerneluri crude.
Mihail Soare
*Oana Glasu, firește. Traducător de literatură din și în limba albaneză
