Când un foarte b(l)azat blogger pasionat de literatură, el însuși un viguros condeier, din stirpea acelora care au învățat tăcerea în nopțile crescute din colții lupilor știutori de rime osândite la uitare, de bună seamă nealiniat și neafiliat vreunei găști ciorditoare, profitoare și degrabă proptitoare, aflat la ani-lumină de răzbătătorii pigmei profesioniști de pe la noi (înaintea, nu îndărătul acestora), a scris că eu aș merita, pe lângă premiile pe care catadicsesc să le accept din când în când, și Marele premiu pentru bun simț, m-am gândit ce-aș face cu trofeul ăsta dacă ar exista, așa cum există Oscar-ul, Ursul de aur sau alte asemenea distincții reprezentate de câte-un obiect tridimensional, din cristal, din bronz, din fier mort, din orice-ar fi. Și cum o licitație în scopuri caritabile n-ar atrage pe mai nimeni, doar auzindu-se de bun simț, un lucru atât de nefolositor într-un tărâm al goarnelor isterizate și coatelor ascuțite, iar la amanet n-aș lua nici măcar de-o bere din aia italienească, decolorată și fără fason, l-aș dărui unuia din prea puțini semeni cunoscuți de mine care ar fi vrednic de un așa plocon bun de pus la căpătâiul celor din urmă iluzii plutind în sângele aromitor al toamnei ce va să vină, parafând astfel un demers ritualic de pe urma căruia, pe lângă ghirlandele de uimiri înflorite aiurea, să se aleagă cu cel mai de doftă titlu nobiliar cunoscut de mine, acela de prieten. „Mama avea o prietenă care nu era prietenă cu ea”, spuneam în deschiderea unui poem, și cam așa se întâmpla și cu mine de la o vreme, cei pe care îi onorasem cu prieteșugul meu răsărit pe firul verzuliu al nemuririi, dovedindu-se adesea prea dolofani pentru a încerca să se cațăre pe acest lujer pândit de cerbii de argint ai crângurilor urzite de închipuirile lor cu contururi de ciute, luându-i cu amețeală numai la gândul că ar putea sfârși ca niște biete musculițe spurcate la vinul stăpânilor, în batjocura rânjitoare a țărânei atotînvingătoare. Numai că printr-un joc ce-mi pare a fi fost al vântului răvășitor de livezi înflorite în buza destinului, m-am trezit într-un soi de firesc asemuitor zborului rotat al fluturilor în jurul lămpii, cu o legătură necăutată, neașteptată, de dincolo de înțelesul limpezișurilor de minte înfometate de lumină, de șoapta ei plină de sărătură, și nu știu ce zodier cocoțat în clopotniță doar pentru a cuprinde necuprinsul și-a îngăduit să-mi zăbălească neîndurătoarea fugă de lume, oprindu-mă în dreptul unui alt anacronic, deloc mirat de o așa întâmplare. Habar n-am de unde a descins, dacă ar fi să mă iau după fizionomie, dintr-o piesă de-a lui Cehov ori de pe puntea unei corăbii vechi de pe timpul lui Frans Hals ajunsă ca prin minune la gurile Dunării, dinspre ghețurile vikinge sau din vreun vitraliu uitat în plumbul dureros al meșterilor momiți cu pâine înmuiată în vin de însuși abatele Suger, dar cert e că nu aparține acestui prezent, lucru pe care l-ar revendica vârsta domniei sale. Iar această formă de inactualitate, ca dovadă indubitabilă a compatibilității mele cu domnia sa (așa se vorbește despre persoane care au o ținută boierească, făcând trimitere la purtarea virtuților, indiferent de vârsta din buletin) mi-a fost relevată prin mijloace aflate dincolo de raționalul pământesc/pământean, fără a apela la cine știe ce mecanisme de analiză, prin accesul la informații de altă natură, transmise misterios, din zona acelui sine superior, devenit în majoritatea cazurilor doar o formă de fandoseală elitistă a celor cu pretenții de speciali. Însă există, chestiune validată de realitatea din jur, și niște autentice elite ale borfașilor. Întorcându-mă la motivul dintâi al acestei scrieri izvorâte dintr-o pornire greu explicabilă urechilor neobișnuite cu adevărurile iubite de roua tuturor dimineților de la facerea omenirii încoace, și ferindu-mă de tentațiile divagării ce ține de batjocorirea noțiunii de valoare, mai potrivite altui fel de text (dar la ce bun și acolo?), gândul mă duce către o altă lume, trecută în legenda visului neînfrânt, prezent în diafanul oricărei aripi de libelulă și nu știu de ce (însă poate că știu) n-ar fi chiar aceea din memorabilele secvențe ale Povestașului lui Vargas Llosa, cu minunatele credințe ale triburilor amazoniene. Acolo unde, de pildă, prizonierul dintr-un trib advers ce va fi căzut în mâinile dușmanului, era liber să se miște prin comunitate atâta vreme cât câinele său, închis într-o cușcă, îi ținea locul, devenind o chezășie că stăpânul captiv nu va fugi. Ori că toate lucrurile se nășteau din vorbele lui Pachakamue, cel care nu făcea altceva decât să povestească despre evenimentele întâmplate în sat. În felul acesta, doar pomenindu-le în narațiunile sale, dând viață animalelor din junglă sau celor din jurul casei, arborilor aproape ființe, cerului, apei pâraielor, stâncilor. Dintr-o asemenea lume, în care până și tristețea are dreptul de-a tânji la desăvârșire, laolaltă cu heruvimii ce clătesc întruna văzduhul cu aripile lor aurite, în care coasa morții zace aruncată pe undeva, știrbită, în care decența luminii se îndatorează zămislirii tainice a ploilor, îndatorate la rându-le hamacelor curcubeielor timpului ce va să vină, ei, bine, din această lume face parte și extravaganta noastră prietenie. A mea și a lui Mihăiță Stroe, un literat altcumva.
Mihail Soare
