Azi e luni. Lunea Mare. Evanghelia după Matei, Evanghelia după Marcu. Aia după mine mai lipsește. Iar acolo, în cele două pomenite, adevărate, se povestește despre cum Iisus Hristos vede un mândru smochin, plin de frunze, însă lipsit de rod. Atunci îl blesteamă, iar pomul se usucă. Pe oamenii neroditori (dacă nu luăm și prostia ca fiind un rod), nu i-a blestemat nimeni, ei sunt deja purtătorii unui crunt blestem. Eu i-aș fi zis Lunea Trezirii acestei zilei de azi. Dar nu m-a întrebat nimeni.
Aparența de viu nu face bine, pentru că inșii aceia verzi, înfrunziți fără rost, contează doar la numărătoare, doar în catastifele de la Starea Civilă. Numai frunzele sunt de ei. Faptele bune, credința, înălțarea din țărâna complice nu sunt adunături haotice de frunze. Sunt altceva.
O fi o invitație la autocercetare ziua asta. Poate că și pentru farisei, pentru mincinoșii de orice fel, pentru cei lipsiți de milostenie, pentru cei neînstare de iubire. Din tagma dobitoacelor venite pe lume pentru a-i inspira pe esopii ori pe krîlovii de ocazie, puși pe ironizat ifosele acestor vietăți ce se cred creaturi supreme.
În aceeași zi este pomenit și Iosif cel Preafrumos (cine-o mai fi și Harap Alb ăsta, se vor întreba unii), vândut de frații săi, o oglindă a lui Iisus însuși, respins de toți ai lui, dar răbdător (că mare virtute mai e răbdarea!) și curat. Iosif și smochinul neroditor, așadar.
Suntem verzi, arătăm că trăim, și asta pare a fi totul. Pare. Iar Iisusul ăsta al meu despre care tot bat apa în piuă, de parcă mi-ar fi un amic ori un vecin oarecare, vede verdele verde până la un punct: acela din care lipsa de rod e tragedie. Iisus Hristos nu condamnă viața, ci lipsa de împlinire a ei, nu faptul că pomul există (treaba lui, măcar face umbră), ci că nu își împlinește rostul.
Poți avea energie cât un taur de coridă, poți să ai chiar și minte (aici sunt nuanțe, dar nu e locul), te poți lăuda că ai avea timp. Asta e o tâmpenie, nu ai, timpul nu este al tău, ci al viermilor. Poți „arăta bine” în ochii lumii. Ai acelei lumi strâmbe. Viața adevărată nu se măsoară în cât de verde ești (și aici sunt nuanțe, întrebați un pictor câte feluri de verde sunt), iar rodul nu este ceva ce atrage vulgul, spectaculos ca un număr de circ, de multe ori fiind de o discreție încântătoare. Dar, paradoxal, concret.
Așa că nu despre frunze e vorba, nici despre cât de des le lustruim în văzul lumii. Doar-doar or arăta ca alea din plastic. Nu despre verdele care ține de văz, ci despre rodul care ține de inimă. Pentru că Lunea asta nu e a bietului smochin, ci a noastră, a omuleților făcând slalom printre smochini. Smochiniți de neputințe. A fiecăruia dintre cei ce se pot trezi din amăgirea că a fi viu înseamnă numai a respira.
Căci nu uscarea e pedeapsa, ci prăpastia dinăuntru. Iar dacă e un blestem (asta am decretat-o), acela nu vine din afară, ci din refuzul nostru de a rodi. Geaba verde din belșug fără nădejde sub plug…
