CĂRȚILE MELE

Nicio carte, oricât ar fi de valoroasă, oricât ar fi de lăudată (cel mai adesea de niște simbriași dătători cu părerea, eșuați în ale creației), oricâtă publicitate i s-ar dedica, nu există decât prin cititorii ei. Altfel e doar o gânganie rarisimă, căzută din insectar odată cu firimiturile de la ultimul dejun al entomologului, și luată pe făraș de o cameristă neatentă, dar harnică.

Cea mai recentă carte:

„Suntem făcuți din timp, o materie cum nu e alta, înrudită cu lutul oalelor și ulcelelor, la rându-le neamuri de-ale noastre, cu neputință a le renega, oricât de nelalocul ei ar părea alăturarea. Dacă n-ar fi timpul, viața nu s-ar putea lăuda cu mai nimic, nefiind altceva decât un ambalaj oarecare, o pungă zburătăcită de vânturile aflate în simbria neantului, un fado rămas necântat de Amália Rodrigues. Despre timp este această carte, iar personajele ei sunt personajele vieților mele, mereu aflate în afara normalității de carnaval, și cărora neîntâmplatul întâmplărilor le-a tot fredonat la ureche un pasaj dintr-o melodie a lui Gino Paoli: „Ești o clipă fără sfârșit, nu ai ieri și nu ai mâine”.”
   Mihail Soare, textul de pe coperta IV a romanului

„Cel mai recent roman al lui Mihail Soare, fiind nedatat prin subiect, cadru și preocupări, este perfect neperisabil. Cititorii acestuia sunt rugați să se nască mai repede.”
   Mihăiță Stroe, Institutul de istorie și teorie literară „G. Călinescu”

REGELE FLAȘNETAR

RECOMANDĂRILE MELE

Același mort fără prihană arătat slugilor

Scripturalia

Mireasa mecanică

Paiațe - Eseuri cu iz de fonfleuri

POEZIE

Același mort fără prihană arătat slugilor

Scripturalia

Ars Profetica

Iubirea ca o sârmă ghimpată

Zavera îngerilor

Sfântul Cutare Poetul

Eu, Nietzscheanul

Gâlceava mea cu Haydn

PROZĂ SCURTĂ

Frizerul, cu viața și morțile lui

Moaștele și alte povestiri

ROMAN

Regele flașnetar

Dragoste, pupeze și colaci

Mireasa mecanică

ESEURI

Tălmăciri politicale

Tălmăciri politicale (volumul II)

FRAGMENTARIUM

POEME

Dacă sunt

Dacă sunt, unde sunt
în ce cânt
în ce gând
în ce rost muribund
în ce cuget plăpând
descărnat de curând
dacă sunt, până când?

Dacă sunt, eu ce sunt
un mărunt
amănunt
un mereu doar secund
dumnezei înjurând
ori vreun geamăt imund
ăsta sunt, asta sunt?

Dacă sunt, din ce sunt
din descânt
din pământ
din dezgustul fecund
colcăind furibund
într-un timp ne-afund
din ce sunt, până când?

Dacă sunt, cine sunt
vreun cuvânt
de nesfânt
vreun pascal fredonând
în swahili, vreun rând
vreun temei de mormânt
dacă sunt, de ce sunt?
(din vol. „Eu, Nietzscheanul”/ „Scripturalia”)

Am vrut să devin iarnă

Va fi propriul său poet de curte
a prezis din burta peștelui ghiftuit profetul
unul minor, hrănit cu grăunțe rămase de la ultima ispită mai acătării
de dinaintea potopului
așa a și fost
am început să-mi scriu singur imnuri de slavă
împrăștiau o aromă frumoasă de-ai fi crezut că mi-au înflorit cuvintele
și că viața e născută din hârjoana unui roi de fluturi
(dar dacă au aripi de ceară, cârcoteam)
după care se lăsa, blând ca o figurină de plumb, înghețul

eram stăpânit de zăpezile tuturor erelor
și aveam atâta frig încât doar lupii îmi mai lipseau ca să fiu o iarnă cum se cuvine

pentru că nu voiam să fiu luat drept o bucată de carne de ren congelată
am născocit iubirea
am făcut rost și de colți, mi-am zis atunci
iar restul o să vină de la sine
mai rămânea să-mi aleg o iubită dintr-un lung șir de femei care s-ar buluci
vezi Doamne
la porțile neunse ale minelui

ușor de imaginat:
cu ochii în palme așteptând ca o cerșetoare strălucirea din vorbele mele de dor
și purtând un înger golaș pe post de broșă
să mă ierți că am fost până mai ieri ibovnicul singurătății, i-am cerut
și tu că am velele făcute franjuri, dragul meu
i se năzărise că am ocean și chiar aveam

dar îmi era neîntreg așa cu un singur mal
cel de dincolo
pe care creșteau neobrăzați ca niște pini ceilalți oameni

ea era singura femeie, altfel nu s-ar fi fâțâit goală prin apele mele reci
trebuia să mă îndrăgostesc și eu de cineva
m-am consolat

carevasăzică un soi de ruletă rusească
te iubesc ca pe ultimul glonț, i-am mărturisit atunci

din pricina ei îmi ratasem destinul de iarnă și lupii rămăseseră știrbi
iar amintirile nu mă mai pândeau pe la colțuri
(din vol. „Ars profetica”/„Scripturalia”)

Iubirea ca o sârmă ghimpată

Te iubesc-ul ăsta rostit de toată lumea şi-n culcare şi-n sculare
nu-mi spune nimic – sună ca un butoi dogit uitat neumplut

de mii de ani oamenii îşi zic cuvintele astea tâmpite
cu buzele ţuguiate asemenea unei trompete ieftioare din alamă
cum zic bună ziua şi bună seara şi la revedere
ca să nu mă fac de râs şi să fiu în rândul lumii îl scrisesem şi eu pe un carton
un capac de la o cutie de pantofi de mort

de cum apăreau la geam iubitele mele
alea neîntrupate ca nişte iele bântuitoare de vise de doi bani
le arătam cartonul
şi le făceam semn că nu pot ieşi arătându-le micile pete roşii făcute cu carioca
are scarlatină prăpăditul, îşi ziceau
şi plecau înspre ele cocoşate de oftică
bombănind înciudate: a dracului boală, pas de-l iubeşte pe ăsta

dindărătul jaluzelelor galbene cum e luna râdeam poznaş
cu ultima dintre ele mi s-a înfundat
a luat forma unei coli de hârtie pe care era scris un condac bisericesc
şi a intrat pe sub uşă
mi-a smuls carioca din mână şi şi-a făcut şi ea
pete din alea ca de scarlatină
a spus ceva despre împotrivire
despre sângele meu tandru din venele ei
despre nerostul celeilalte lumi făcută dintr-o dată nevăzută în ochii ei sticloşi
despre nu ştiu ce minune

habar n-am de unde a apărut, aşa că nu mă întrebaţi
mi-a mai spus că lăsase zacuştile pe foc
dă-le-ncolo, vinete mai găsesc eu şi-n alte vieţi,
dar o carioca la fel ca asta nicăieri

mă încurc în picioarele ei arătând atunci când merg la frigider
aidoma unui crab simpatic
mi s-a agăţat ca o sârmă ghimpată de cracul nădragilor dragostea ei
și cine a păţit-o cu vreo sârmă ghimpată ştie că nu poţi scăpa
e un fel de absolut al iubirii

iar aici nu mai spui te iubesc-ul ăla strâmt
care aduce cu bună seara şi cu bună ziua şi cu la revedere
nu mai spui nimic
doar ţii în braţe petele alea făcute cu carioca
şi te minunezi ca şi când ar fi scarlatină adevărată
(din vol. „Iubirea ca o sârmă ghimpată”/ „Scripturalia”)

Biografică

Mama era prietenă cu o vecină care nu era prietenă cu ea
de aceea cafeaua lor avea alt gust
a vecinei am înţeles că aducea a rozmarin verde zdrobit
pe când a mamei aducea cu o velă stoarsă
seara o înghiontea mereu ceva în burtă şi a crezut că e de la sărătura cafelei
după ce şi-a lipit urechea lui ca de elefant de pielea pântecului bolnavei
doctorul a zis că e plină de gânduri şi musai să se opereze pentru a i le scoate
zis şi făcut, şi a despicat-o cu un brici de pe vremuri

operaţia a reuşit şi i le-a scos
apoi le-a pus într-o pungă de plastic – spală-te cu ele pe cap, i-ar fi spus
odată aduse acasă ea le-a lăsat în frigider
se puteau altera – asta ar mai fi lipsit, mă omora tac-tu – mi-a povestit
când s-a apucat de gătit a dat de ele
şi după ce-a modelat chiftele una câte una
nişte mingiuţe din mărar, ouă de nu ştiu ce şi vieţi luate aiurea
din gândurile acelea m-a modelat pe mine

nu m-a prăjit ca pe chiftele şi m-a lăsat liber prin univers
chestia asta i-a plăcut tatălui meu
care m-a legat cu o sforicică de gleznă
ţinându-mă într-un mănunchi laolaltă cu baloanele
aşa mergeam amândoi la defilare pe bulevard de ziua naţională
mama stătea acasă şi bea cafele cu vecina
din când în când se uita prin crăpătura lăsată de doctor la burtă
poate rămân iar borţoasă, vecino, de la cafeaua asta

***

Odată a venit un vânt care i-a smuls din mână tatălui meu baloanele
cele mai multe s-au spart,
eu nu, dar am ajuns pe acoperişul boltit al unui circ
şi de acolo în capul plin de trucuri al unui scamator
nu cred că l-am ucis, că nu putea muri ca o iluzie oarecare
însă am fost nevoit să-i iau locul
bună alegere – s-au gândit circarii văzându-mi cele şapte mâini
fusese dorinţa mamei – poate va avea măcar una liberă cu care
să-şi mângâie iubita,
nu ca tac-su

iepurii ieşiţi din joben luaseră înfăţişarea gândurilor din care eram făcut
un fel de fuioare de abur
iar porumbeii mei erau nişte vulturi deghizaţi
clonţurile lor ştiau cel mai bine gustul dulceag-amărui al cărnii
și oamenii sunt carne – aşa se laudă ei peste tot ca nişte proşti

nepricepând tâlcul scamatoriilor, spectatorii m-au huiduit
as fi vrut să le zic minţiţi-vă singuri
să-mi curăţ smochingul de ochii lor lucioşi
şi să plec
numai că-mi legaseră drumurile
însă cu noduri marinăreşti, fraierii
le ştiam atât de bine înţelesul de la lecţia de sinucidere
tata nu fusese marinar, dar se trăgea de şireturi cu nu ştiu ce mare
iar mama era geloasă şi când l-a întrebat care mare e aia
i-a zis mare ţi-e grădina
după care a tăcut în limba lui de clopot
până la întoarcerea mea acasă când a tăiat viţelul cel gras
altă coţcărie de boscar din alte timpuri

***

Cu toată străduinţa mea şi a tuturor ploilor invocate
oricât de calde
pe smoching tot mi-a rămas o pereche de ochi
un soi de ferestruici văduve de obloane
a trebuit, altă dandana, să caut orbitele potrivite
o fi femeie, o fi bărbat, mă întrebam, o fi femeie-bărbat, poate copil
şi m-am pus să-i studiez
măsurători peste măsurători, desene încâlcite, fotografii
ca un făcut, dădeam tot de mine
dacă nu mă ştiţi aflaţi că am forma informă a unei plutiri deocheate
bietul om, poate că şi acum e în arenă căutându-şi de-a buşilea privirea

îndărătul mutrei mele se aflau în fundal
ca-n pozele cu copii ghiduşi
supravieţuiri ce-mi puneau coarne
noaptea îi spionam uitându-mă pe gaura cheii de la uşa şifonierului
unde ţineam smochingul
tot eu, dar cu capul în jos ca să-mi curgă viaţa pe nări
e clar, mi-am zis, sunt ochii unei femei
pentru că ele te vor trecut din tablouri sfâşiate de nebuni
sau de stoluri de îngeri căutând raiul
am făcut pe trecutul, cum faci pe mortul în glumă, şi aşa am găsit-o
orbitele erau de mărimea potrivită
doar că între timp le prefăcuse într-un ocean de lacrimi
ca ploile de calde

aş fi vrut să-l străbat, dar cu ce, corabia mea devenise şi ea trecut
ei ochii nu-i mai foloseau la nimic
eram nişte neputincioşi nevoiţi să se iubească atât cât îi mai ţinea carnea

***

Am putea să mergem la poli
i-am spus într-o seară, iar acolo carnea ne-ar ţine mai mult
tu ai lua obiceiurile culinare ale focilor şi te-ai îngrăşa
şi te-ai transforma într-o femeie-focă
dar ai rămâne la fel de frumoasă
cu pielea strălucind şi cu găvanele tale pline
nişte tăuri acum îngheţate pe care-aş patina ca un nebun
de tălpi aş avea legate oasele unui vis tranşat cu un cuţit bont
şi-aş luneca, şi-aş luneca
din când în când aş pescui la copcă
tot în găvanele tale
sardine, şi heringi, şi halibut
iar apoi ne-am săruta banchizele de pe guri
a părut că i-ar surâde ideea, mai puţin chestia cu naşterea pe frigul acela
ca să fie în rând cu focile trebuia să nască

s-a revoltat şi i-a scris mamei mele să-i trimită
cu primul ren înhămat
o carte de bucate
n-am ştiut niciodată cum se fac chiftelele, s-a justificat
(din vol. „Iubirea ca o sârmă ghimpată”/ „Scripturalia”)

O biografie a nimicului aurifer

I-am vorbit profetului despre înțelepciunea înstrăinării
amice, îi ziceam ca unui tovarăș de pahar,
iluziile nu sunt pierderi, ascultă la mine, sunt regăsiri
adică zile executate în piața publică
descăpățânări de musculițe amăgite de vinul oțetit al țârcovnicului

cetatea noastră îngăduia asemenea spectacole
oamenii veneau de cu zori și treceau de ghereta gardianului
închis ca într-o conservă din tablă verde
dar până acolo treceau printr-un tunel de slugi
care țineau pe niște mănuși de sârmă șoimi cu ochi de sticlă
erau șoimi împăiați
existențe încremenite în glorii pierdute
foste zboruri de fluturi striviți sub tălpile gornistului
un fel de aezi incerți îmbălsămați în zemuri secrete

recitau în gura mare tot soiul de ode
sculptori ciungi modelau din lut busturi caraghioase oricui se nimerea
după care le uscau la soare

îmi făcuseră și mie unul
nu se știe când ai niște nuci de spart, i-am zis și i l-am dat ei
l-a primit fără tragere de inimă
m-ar fi vrut prefăcut într-un râu în care să-și spele tristețile,
insomniile, asfințiturile
tot de mine legate și acelea

își făcuse provizii de lacrimi pentru timpul văduv de mine
și în așteptarea mea se tolănea pe colții de lup ai melancoliei
odaliscă a durerii, peștoaică plină de caviar
iar liniștea țesea răni nemaivăzute
cu neputință de vindecat cu leacuri pământești

mă căuta cu încrâncenare printre dimineți dușmănoase
prin cenușa lor
ducând dorul fumului după care se orientau făuritorii de imperii
ea pricepuse că degeaba te străduiești să vezi fericirea din afară,
și că doar din burta acesteia se poate, amintind de peștele lui Iona
trebuie să fie acolo și niște ferestruici prin care să se zărească urâțenia lumii
înțelegând astfel frumusețea acelui lăuntru

totdeauna e loc de regrete
asta învățasem în timpul netrăit botezat batjocoritor viață
presimțiri cuibărite în turle de biserici păzite de huhurezi arvuniți bocetelor

și că e bine să te retragi undeva
iar acolo, ca un orfevrier neștiut de lume
să pui carne pe scheletele clipelor
adică un soi de praf stelar, firișoare de nisip, nu fleici, nu împliniri porcești
abia acolo vei învăța că și nemurirea se prescrie aidoma oricărei fărădelegi
că omul e amintirea unui val pe nisip

o biografie a nimicului aurifer, un eșec al înțelepciunii
o glorioasă confirmare a tristeții
(din vol. „Același mort fără prihană arătat slugilor”)

Poem cu îngerar

„Ești plin de vise”, mi-a zis de parcă aș fi fost plin de râie,
„sunt”, i-am răspuns, „de aceea și plutesc așa, ca o văcuță gonflabilă din reclame”
„și de paradoxuri desăvârșite”
„și de gol”, adaug zâmbind,
e nevoită să-mi dea dreptate, deși nu-i convine deloc: „mda…”

Așa începea mai mereu cearta noastră
un fel de război de o sută de ani,
îmi reproșa că pun cuvintele acolo unde nu te aștepți
și caută cu săptămânile până să-mi poată spune ceva,
că de multe ori plec pe neașteptate
lăsând rezemat de geam între mușcatele rozalii un carton de la o cutie de pantofi
înfățișând o siluetă incertă pe care scrie „eu”
că-l mângâi mai des pe Montaigne, motanul, decât pe ea,
se enervează la culme când găsește lipit cu buburuza cu magnet
de ușa frigiderului un bilet din hârtie galbenă caligrafiat artistic:
„sunt cu Cervantes la băutură”,
„o să scot odată și odată în stradă frigiderul acesta nenorocit
în care-ți ții morții din romanele alea de care nu te mai apuci”
în paranteză fie spus sunt cel mai prolific autor de cărți nescrise
și mai are o mie de motive pentru care-mi scoate ochii
că sunt mai mult o întrezărire decât altceva
„te caut înnebunită prin pădurile tale cu arbori parazitați de licheni mincinoși
ca pe trufe, din câinii sângelui meu n-au mai rămas decât pieile”
„mă gândesc că ar trebui tăbăciți”, glumesc,
„când ți se întâmplă din joi în Paște să stai acasă
nu faci altceva decât să stai cu ochii ațintiți ore întregi în îngerarul ăla blestemat”
(un fel de insectar, dar cu îngeri)
„rebotezi și reinventezi totul doar ca să-mi faci în ciudă
ți-am mărturisit că sunt fericită atunci când,
atât de rar,
binevoiești să-mi strivești incertitudinile,
iar tu mi-ai spus că fericirea e doar iluzia împlinirii
și că singura împlinire mai de soi e moartea,
toate prietenele mele au câte un iubit,
doar eu sunt îndrăgostită de o infinitate de gânduri cu nume de stradă.”

Nu greșește prea mult, am atâtea cusururi încât uneori par o lume întreagă…
(din vol. „Eu, Nietzscheanul”/ „Scripturalia”)

Ca Iisus, printre vii

Viaţa e de cele mai multe ori un tramvai
galben sau roşu sau verde, c-un vatman bătrânicios în costum strâmt de scai
nu ştii cine se-aşează lângă tine urcând de la staţii uitate
poate moartea, balabusta rimelată în draci, colcăind de păcate
poate timpul deghizat în plăceri zaharoase
un călău care vede în mine numai cărnuri molâi, cartilaje reci, oase
mai departe e orb, cum sunt orbii milogi de prin pieţe
şi m-ar vrea-n tabacheră – un trabuc oarecare de fumat la ospeţe
de curând s-a suit când mergeam înspre mine
o femeie – cred că asta era după trup, după rochia gri cu buline
m-am născut să urc in tramvaiul ăsta şi să-ţi cânt la ureche, drăgăstoasă, un fado
să-ţi recit un blestem amoros ori o replică de prin Jorge Amado
fado nu e o melodie cum s-ar putea crede sau vreun imn, dragul meu
e oceanul în care ţi-ai pitit, urâcios insular dumnezeu
personalele indii, continente-nciudate cu copaci pân’ la slavă
ce rodesc mirodenii visate aşteptându-mă sclavă
am privit-o pieziş îmi ştia, dar de unde, c-am ocean, că am indii, că sunt
c-am o lume ne-ntreagă fără doar un cuvânt
merg cu tine, mi-a zis, n-o să scapi, să-ţi arăt că nu ştii
ce puţin îţi lipsea să te-ntorci, ca Iisus, printre vii.
(din vol. „Iubirea ca o sârmă ghimpată”/ „Scripturalia”)

Plasturi cu cer

La întâiul consult mi s-a spus că sunt sănătos tun
şi m-a dat afară din cabinet

am intrat apoi pe fereastră odată cu zefirul dinspre asfinţit –
mă luase pe nesimțite de pe creştetul unei umbre subţiratice
iar tu?, s-a mirat, şi m-a privit cruciş
îţi trebuie o radiografie, a zis
şi mi-a făcut poze cu un aparat de pe vremuri
luat cu împrumut de la vreun muzeu
înadins pentru asta

a scos o mulţime de poze cu lăuntrul meu
pe care le-a pus pe zidul care înconjura drăgăstos balamucul
ăsta e cel mai mare din ţinut, s-a justificat

nici urmă de anatomie, doar un şmecherlâc, am constatat
alte trăsnăi pe hârtiile lipite cu papuri:
vapoare cu zbaturi navigând printre nori pufoşi ca vata de zahăr
(l-am recunoscut pe cel de culoarea vişinei putrede
şi la care niciodată n-am găsit bilet)

nişte copaci care în loc de frunze aveau fluturi
dar altfel de fluturi, colosali, cât zmeiele copilăriei, şi cu aripi de îngeri
decupate din vreo icoană, bănuiesc,

acelaşi ultim tramvai de noapte întorcându-se la depou
încărcat cu nostalgii ieftioare
nelipsiţii peşti care mă însoţeau până şi la întâlnirile amoroase
erau, de fapt, păstăi de vise

eu însumi rânjind către aparat din marsupiul iubitei mele
poate era doar buzunarul şorţului, habar n-am
şi ea, zâmbăreaţă, cu cozile împletite

culmea, pe una din poze farul meu neîmplinit ca aşteptarea
şi chiar toamna în care mă gătisem odată în căutarea unui trup de femeie ucisă de
conchistadori
o crezuseră un arbore de vanilie, nătărăii

mai erau în acele radiografii ciorchini de cuvinte boscorodite-n amurguri
şi o mare de poteci încâlcite

n-a fost în stare să numească un diagnostic
eşti tot o rană, atât a putut spune, cu toate că eu nu văzusem nici o zgaibă măcar
m-am dus până la o spiţerie de mahala
acolo era o doamnă în vârstă care tămăduia de dambla,
de brâncă, de singurătate, de orice

unuia ca dumneata, domnule,
doar oblojit cu plasturi cu cer i-ar putea trece
dar ce rost are?
(din vol. „Iubirea ca o sârmă ghimpată”/ „Scripturalia”)

A fost un an în care s-au sinucis poeții

A fost un an în care s-au sinucis poeții
sătui să fie-ntruna luați în cătarea vieții.
Cu aripi de la fluturi date-mprumut cu ora
și-au hăcuit prin piețe în văzul tuturora
venele lor firave, tendoanele, uitarea
hrănind câteva zile gazetele. Duhoarea
acestor pline ceasuri îmbrățișând foburgul
a-nnebunit berarii care-au turnat amurgul
în halbele ciobite vânzându-l ca pe bere,
s-au aruncat din turle poeții în tăcere
asemeni unei blânde ninsori întârziate,
s-au otrăvit cu vise ascunși în ruinate
mansarde și în dosul unor iubiri deșarte
de nimeni bănuite, iubiri pentru departe.
Printre gutui sticloase și-au aninat în funii
costumele dungate având prinse petunii
la-ngustele revere și ei uitați acolo
sub strâmtele sacouri, austrul în tremolo
ducea sinistru vestea, tramvaiele de noapte
se-mpiedicau adesea și ele ca de șoapte
de rimele-aruncate, s-au revoltat vatmanii
crezând că iarăși vântul a doborât castanii.
(din vol. „Eu, Nietzscheanul”/„Scripturalia”)

Poem cu ea printre lumile mele

Am găsit-o ghemuită ca un prunc printre lumile mele
pesemne că are iarba fiarelor, mi-am zis
ori poate niscai șperacle fermecate

cele o mie de lacăte ale lumilor subsemnatului aruncate care-ncotro peste tot
i-am luat la refec pe fluturii aflați de caraulă
am chemat vracii toți, alchimiștii, slugile, castelanul, curtea întreagă
halebardierii, bufonii – nimic
poate e rămasă acolo din alte vieți, s-au scuzat ei în cor
pe naiba, le-am răspuns înciudat, viețile alea nici n-au fost vieți
ci niște târfe de efemeride

e drept, eram cel mai vestit meșter aripar din împărăție
făcusem din porci porci zburători
din măgari măgari zburători
pusesem aripi unei meduze cu trup de lentilă de lornietă
unor seri din vremi însângerate de atâtea amurguri vărsate-n ocean
menajerei mele, iubita grăjdarului,
care voia să-i arate ăstuia că are cer și că nu degeaba umblă cu nasul pe sus
buldogului francez, pendulei, clopotarului chior
mie însumi

numai că femeile nu au aripi, de felul lor
(ați auzit voi de îngerițe, de îngerese, bunăoară?)
iar dacă ea o fi având vreun sturz împușcat de cine știe ce nătărău
nu mă mai bag nicicum
o să umplu naiba văzduhul cu toată fojgăiala pământului
însă am ascultat-o

știa despre meșteșugul meu de la vameșul
care păzea hotarul dinspre miazănoapte al omenirii
mi-a vorbit despre ploi, despre zădărnicire, despre umbra singurătății ei
și despre niște răni prefăcute-n zâmbete din filmele mute
avea, de fapt, un hangar de vise boante
ea însăși era o păstaie plină cu astfel de vise
(i se întrezăreau pe sub rochie)

vreau să le văd plutirea, mi-a zis, și a început să dea din mâini arătându-mi cum
și atunci am văzut că avea degetele pline de sufletul meu
m-am gândit că-mi escaladase zidurile în timp ce eram ocupat cu așezatul
aripilor, pe căprării, în rastel
iar ceilalți vor fi fost la măturatul zborurilor căzute în curte
odată cu stingerea
(din vol. „Ars profetica”/ „Scripturalia”)

Călătorie

Călătoreai de-a lungul şi de-a latul fiinţei mele
căutând nu ştiu ce
seara îţi erau tălpile înverzite
ţi le vedeam când îţi făceai rugăciunea
aceea cu „nu-mi da, Doamne, atât de mult, uită-te la mine cât sunt”
toată iarba luncilor mele îndrăgostită de căutarea ta era acolo,
pe tălpile ca nişte petale neprinse de brumă

dimineaţa o luai de la capăt
poate că voiai să mă grăniţuieşti cum îmi spuseseşi odată
şi să pui la hotare iubirea în gherete kaki
ca să nu fiu răpit de vreun gând cu ochi de ceară
stoluri-stoluri îmi dădeau târcoale iar tu le alungai cu pietre
și de atâta aruncat mâna dreapta ţi se făcuse până la cer
încât trebuia să te depărtezi dincolo de viaţă ca să mă poţi mângâia

văzduhul dintre noi scâncea ca un prunc înţărcat
şi cu toate astea iubeam nebuneşte povestea
iar lacrimile ne erau de mare folos
ajutându-ne să pricepem lungimea absenţei
căreia măsura paşilor tăi nu-i afla sfârşitul

dar cum nu te împăcai defel cu ideea asta amară
şi temându-te că vei osteni odată şi-odată
te-ai îmbarcat pe transatlanticul ce mă tot străbătea

ţi-ai făcut repede prietene printre gheţurile plutitoare
un şiretlic – le gelozeai şi pe ele
cum o faci cu orice umbră care nu e de copac ori de catarg
şi-ai rămas acolo pentru a vedea ce înseamnă totdeauna acela
pomenit de toată lumea
ca şi când ar fi azi
(din vol. „Iubirea ca o sârmă ghimpată”/ „Scripturalia”)

Că doar cuvânt e ăsta

M-au dezosat cu grijă, pe întuneric, zeii
Cătând prin cele cărnuri cu degete de gheață
Spre-a da, crezut-au dânșii, de urmele femeii
Pe care-au surghiunit-o în mine, fortăreață

M-au vrut știindu-mi boiul și zidurile nalte
Degeaba, că niciunde nu au găsit fărâmă
Din trupul ei de flutur cu dragoste de halte
Și-atuncea,-ntreaga hoardă, cu-n capăt de parâmă

M-a priponit de gândul unei dureri visate
În noaptea asmuțită de timpul ca o cutră
Pitit în fiecare, prin verile uitate
Alunecând, parșivul, cum lunecă o lutră

Prin apă, tărăboiul care-a urmat, județul
A adunat în piață mulțimi defăimătoare
M-au întrebat de dânsa, cam care-mi este prețul
Știind că-n lumea asta e totul de vânzare

Mi-au smuls la urmă limba, aicea a ascuns-o
Că doar cuvânt e ăsta, nu om, nu vreo jivină
Cu mierea din silabe, noi socotim c-a uns-o
Spre-a păcăli copoii, nu-l credeți fără vină

Ori poate că, minune, s-o fi topit, nebuna
În el, cum se topește lumina-n spermanțete
Iară acum îi este al nopții astru, luna
A lui, și nu a noastră, paietă-ntre paiete…
(din vol. „Același mort fără prihană arătat slugilor”)

Linia vieții

Îmi lăsam poemele să scrie singure, iar ele se scriau cuminți
le găseam împrăștiate pe covor
printre fluturii desprinși din modelul acela arăbesc
printre firimiturile de dor

le lăsam câte o halcă de carne pe masă pentru a avea inspirație
și carnea aceea li se confesa vorbindu-le despre fiorul dragostei
despre teamă, despre durere,
despre multele oase care ar aștepta-o
în maiestuoasă tăcere prin cimitirele lumii

când mă întorceam, seara, nu făceam decât să le copiez pe un maculator de pe vremuri
stăteam cu ele la cină și le citeam între două îmbucături
cred că nu-mi ieșea prea bine, pentru că se hlizeau
apoi fumam împreună aceeași țigară
ca și când ar fi fost cea de dinaintea execuției
iar la final făceau pe chiromantele cu mine

în palmă linia vieții mele o lua razna și părăsea pe negândite carnea
drace, îmi ziceam
s-ar putea s-o găsesc încurcată pe după vreun trunchi de copac
pe după piciorul vreunui câine, pe după coada lui
pe după vreo gleznă de femeie poate

taman mie să mi se întâmple una ca asta
mie, care am moșit facerea lumii
și care îi voi veghea ca un paznic de far trecerea
ce dovadă mai mare a veșniciei vreți
așa sunteți și voi, dar nu știți,
trăim și trăind supraviețuim în moarte
că doar asta facem zilnic între alte două îmbucături, murim

dimineața menajera bodogănea în timp ce aduna de pe jos poemele
iar proprietarul îmi spunea să-i dau mai mulți bani pentru gunoi
băieții de la salubritate,
cu vestele acelea care le dădeau înfățișarea unor gândaci de Colorado
îmi cereau bacșiș, e grele ca dracu pubelele astea, șefu
așa sunt adevărurile, mă scuzam
și le dădeam câțiva firfirici
cât să le-ajungă de-o vodcă-două
după care plecau lăsând în urmă damful specific mașinilor de gunoi
doldora de adevăruri

așa m-am procopsit cu melicul ăsta neobișnuit
merg cu capul în pământ doar-doar mi-oi găsi înfășurată linia vieții
pe după vreo gleznă de femeie
împlinindu-mi astfel singurătatea după care tânjeam

pe după vreun trunchi de copac

dacă n-oi avea ghinionul să fiu tinicheaua legată de coada vreunui maidanez speriat
de zgomotul pubelelor deșertate de băieții de la salubritate
(din vol. „Același mort fără prihană arătat slugilor”)

Ești

Ești sora mea născută printre rodii,
Ești pana mea cu care scriu povești,
Ești înțelesul rătăcit în dodii
Și ești firescul dintre nefirești

Ești fluturele care-mi umple raiul
Cu zborul lui tăcut pe la ferești
În serile în care îmi beau ceaiul
Cu gândul dus la viețile lumești

Ești melcul ce-mi sărută frunza moale
În toamnele cu brume îngerești
Cerșite verilor medievale
Pitite-aiurea-n merele domnești

Ești ruga înălțată în amurguri
Plimbate în buiestru cu calești
Pe străzile din burta unor burguri
De prin ținuturi frânce sau nemțești

Ești apa-n care noaptea, când sunt nufăr,
Mă bălăcesc de-a valma printre pești,
Ești lacătul ce mă închide cufăr
Și piesa mea de puzzle lipsă ești.
(din vol. „Gâlceava mea cu Haydn sau despre Romanța pentru clopot la patru mâini”/ „Scripturalia”)

Poem cu scutier sprijinit de lumină

Oamenii se nasc pentru a deveni pacienți
deși pare puțin lucru, nu e
pentru că ăsta este rostul lor de când lumea

sunt bolnavi de teamă și de aceea rămân tăcuți lângă niște vele
care de cele mai multe ori putrezesc
fără să fi aflat sărutul niciunui vânt
ori de teama că trenurile lor anacronice ar putea veni la timp
de-asta și stau cu miile pe peroanele unor gări cu ziduri de gheață
ce închid în ele, ca-n niște banchize, lunecoase cadriluri
sau de aceea de-a fi socotiți întregi la minte
lucru ce le-ar aduce o mulțime de opreliști
și n-ar mai visa, de pildă
rămânând cu vorbele neumplute cu ceva
care vor pleca, năucele, să caute cochilii pe țărmuri îndepărtate
pentru a se preface în melci
să se târască astfel de la o tăcere la alta
și să uite drumul înapoi spre ființă
acolo unde între două beții pământul scrie ode muritorilor

degeaba, muritorii tot muritori rămân
îi recunoști cu ușurință
după chiștoacele unor iubiri de contrabandă
după tristețea ceasornicelor în care colcăie ofticoasă toamna
după strigătele ce le împodobesc batjocoritoare diminețile abia închipuite
după cât de drăgăstoasă le e carnea
după cârdul gălăgios de cândva-uri dindărătul lor

ei sunt cei ce visează la cine ar fi putut fi dacă nu erau ei
sunt cei ce și-au uitat, sprijinit de lumină, în satul natal, scutierul.
(din vol. „Ars profetica”/„Scripturalia”)

Acesta sunt

Sunt netemeinic în ceea ce scriu,
sunt orbul fără soartă, mortul viu,
zeroul nud și fără conștiință,
sunt virgula de după pocăință,
sunt talerul mai ușurel ca pana,
sunt recea pușcărie din Doftana,
analfabetul gângav fără creier,
vioara ruptă cu arcușu-n greier
și sunt nedemnul fără preț la snop
vomat de marea strânsă-ntr-un prosop,
sunt profitor de aburi și de vise
scuipate de omizi prin paraclise,
sunt potlogar, tembel şi derbedeu,
sunt ce vreți voi, dar sunt și Dumnezeu.
(din vol. „Gâlceava mea cu Haydn sau despre Romanța pentru clopot la patru mâini”/ „Scripturalia”)

Apoi a scos o hârtie din buzunarele adânci ale nădragilor cadrilați și s-a apucat să scrie, cu ajutorul unei bucăți de grafit, din cele folosite la desen de portretiștii ambulanți, dând naștere celui mai straniu document văzut vreodată pe pământ, greu de luat în seamă de o minte cât de cât sănătoasă, prin care îl lăsa pe flașnetar stăpân peste un ținut de descreierați, aproape neîndoielnic acela din povestioara (sau ce-o fi fost) cu ținutul Zăluzii, ce mi se întipărise în minte, în sufletul mereu călător printre alte năluciri buiestrașe jucate la arșice, în fiecare celulă, devenind parte din mine, ca o carne crescută aiurea, ca o blestemată cocoașă. Au semnat amândoi, pentru că nu mai rămânea loc de refuz, după care Poldi, căruia i se citea pe față o fericire de dincolo de pământ, coborâtă cu unul din hârzoabele neasemuitei Meteora, anume pentru a o cunoaște doar el, nimeni altcineva, ca ales al cerului locuit de niște zeități ce vor fi avut înșelătoare chipuri de oameni, dar oameni dintr-o stirpe a prăzilor neîmpărțite, i-a înmânat viitorului monarh sigiliul regal, iar el s-a pus mândru îndărătul flașnetei, pe cap cu cipilica primită în locul coroanei, și a pornit-o agale prin aerul ce se desfăcea aidoma unui fuior întunecat, fredonând una din melodiile auzite în cele câteva zile de delir, ba chiar a și pornit aparatul, cu toate că măgăoaia s-a lăsat greu înduplecată de noul ei stăpân, și în scurtă vreme cântecul a cucerit întreg ținutul, absorbit până la confuzia deplină, încât nimic, lucrurile cât de mărunte, ființele cele mai mici, delușoarele, mestecenii de la hotarul de miazănoapte, răstoaca dinspre islaz, cu poporul ei de broaște, altădată orăcăind asurzitor, înspicatele dropii și sitarii, vinul învierii ori cel al morții din buțile Pivnicerului, nimic nu mai rămăsese cu identitatea de mai înainte, devenind note ale acelei muzici desuete și ambigue, ca o iubire neîmpărtășită, îngropată în zăpada uitării înnobilate de viscol. La urma urmei, și Dumnezeu ne cântă, iar noi, ne place, nu ne place, dansăm după muzichia Lui, uneori încă și mai desuetă, încă și mai ambiguă, unii fără să fi auzit măcar o notă, un cât de mic sunet, o frântură de-o clipă, însă nimeni nu vrea să recunoască asta, fiecare purtător de urechi podidite de fudulie lăudându-se cu potriveala hărăzită pasului său împleticit.

„Regele flașnetar”, Editura Eikon, 2023

Mi se înrădăcinase din ce în ce mai adânc gândul că tot ceea ce se petrece în acest perimetru al odelor eșuate, scrise de-a-ndoaselea de un meșter de oglinzi aruncat în pârnaie pentru sechestrarea luminii în memoria zăpezii cerșetorind sânge de la toate tăișurile lucind a blândețe neîncepută, e un soi de ofensă la adresa timpului, de parcă s-ar fi dorit desființarea acestei dimensiuni fundamentale ce pare a ne stăpâni ca pe niște robi neputincioși a se elibera din chingile posesive ce le sugrumă libertățile. Era clar că timpul luase înfățișarea dușmanului unic și că trebuia omorât, torturat, strivit ca un gândac sub călcâiele slujnicelor și argaților care mișunau ca niște fantome prin labirintul de coridoare ce împânzea drăcește clădirea, nedibuindu-i vreun folos înnebunitoarei rețele, motiv pentru mine s-o iau ca pe o toană a arhitectului, preferând această variantă celei în care mai marele domeniului își dorise o învălmășeală de meandre inutilă și greu previzibilă, ca un șvaițer fără rost.

„Regele flașnetar”, Editura Eikon, 2023

Părintele a ținut o slujbă cum niciodată nu ținuse, întrecându-se pe sine, cântând ca un înger rătăcit printre pământenii cocoșați de păcate, alteori, oricare ar fi fost mortul, abia îngăimând câteva cuvinte, sub pretextul că Dumnezeu a auzit de sute de milioane de ori cuvintele procesiunii, și că mai curând se cade a cinsti memoria decedatului cu un păhărel de țuică, repezindu-se s-o și facă. Avea să se întreacă pe sine și, pentru că era vorba de un prieten, și-a pus veșmintele preoțești țesute cu fir de aur și argint pe fond azuriu, păstrate, într-o cutie cu geam, ca un insectar, pentru propria înmormântare. Dar chiar dacă participarea trebuia să fie una selectivă, invitațiile distribuindu-se cu ajutorul poștașului după tabelul întocmit de tata, organizatorii s-au trezit cu o prezență mult mai numeroasă, în afara unei cete de țigani care adulmecau orice pomană, făcându-și apariția încă o alta: a primarului agramat și a argaților săi preasupuși. Ciocănarul (cum îi zicea mama, făcând trimitere la meseria lui de bază, cu toate că acum adăugase șiruri de titulaturi numelui său obscur, de slugă) nu putea lipsi de la îngropăciunea singurului actor al urbei, mai ales că se apropia un alt rând de alegeri, însă fără vreo miză adevărată, atâta timp cât rezultatul era știut dinainte.

Pentru că printr-un mecanism corupt până-n măduva oaselor, bazat pe șantaj, dar și pe cumpărare de influență (tot pe banii comunității, de bună seamă), pe amenințarea celor ce nu erau ca el, pe presiune și pe fraudă, dus până aproape de o perfecțiune diavolească, omul se înstăpânise peste acea adunătură jalnică de anonimi perfecți, posedându-le viețile într-un fel în care puțini dintre dictatorii istoriei omenești reușiseră s-o facă. Era un sărăntoc, tot neamul lui având un amărât de pogon de pământ plin de mărăcinișuri, potrivit spuselor a vreo doi curajoși mai în vârstă care îi cunoșteau bine pe ai săi, dar asta nu-l împiedica să se laude după câțiva ani de mandat că e plin de moșteniri, mințindu-i în față pe vecinii înmărmuriți, pe foștii colegi de joacă, care îi mai dăduseră, de milă, din boțurile lor de mămăligă, pe nevastă-sa, o țoapă cu ifose de doamnă acum, și pe copiii lui, cărora li se băgase pe gât gogorița că ar avea ascendență aleasă, și poate că și pe sine în intimitatea lui grețoasă, fiind un caz patologic din acest punct de vedere. Intuise, grație unui simț al supraviețuirii specific celor nu foarte dăruiți de natură, referindu-mă la eventualele haruri aflate în afara existenței curente ce ține de material, că uneltele cele mai la îndemână sunt oamenii, și se folosea cu instinct desăvârșit de slăbiciunile altora, categorisiți, de regulă, ca proști. Amintindu-mi de strălucitoarele panseuri ale bunicului, căruia venirea la putere a unor terchea-berchea inculți și cu lăuntrurile goale ca niște tobe îi grăbise plecarea, el fiind de părere că prostul e cu mult mai necesar decât deșteptul pentru salvarea oricărei societăți, motiv pentru care membrii acesteia se simt obligați să-l protejeze și să-l multiplice.

„Mireasa mecanică”, Editura Eikon, 2021

Era Dizidentu și m-am bucurat dând de el după atâta amar de vreme. Curios lucru, deși ne îndreptam unul către altul, distanța dintre noi se încăpățâna să nu se micșoreze, ca într-un tărâm bântuit de dihănii mâncătoare de dimensiuni convenționale, de lupi cu ochii sticloși, și de vulpi turbate, și de acvile cu clonțuri din fier, și de caimani buni pentru încălțările de lux ale celor desculți până mai ieri, și de pești zburători colorați ca niște grădini înflorite alergând prin sângele cald, într-o complicată călătorie a devenirii singurei jumătăți rămase a fiecăruia dintre noi. Ne-am întâlnit până la urmă și ne-am dat binețe, dar glasurile noastre se transformaseră în rugi răsturnate de vijelii apărute de niciunde, și nu mi-a venit a-mi crede urechilor, pentru că omul acela, cu pieptul plin de medalii meșterite de el din capace de borcane și din alte bucăți de tablă luate de prin tomberoane, nu era decât amintirea unui cărăbuș auriu, mort în împrejurări firesc de nefirești, ce fusese mâncat de păsările sistemului. «Are să ningă», a zis. «Dacă n-o fi și asta tot vreo gogonată. Când voi da de bani, poate pe lumea ailaltă, negreșit mai înțelept croită și mai dreaptă, mă voi pune pe scris cărți, domnișorule, maldăre de cărți, despre nimic și despre tot. Care sunt totuna. Un scriitor care să locuiască în scrierile lui despre poporul ăsta lunatic, de capre râioase cu cozile ridicate, așa cum locuiești într-o casă, asta voi fi.»

Nu i-am răspuns, pentru că nici n-aș fi știut ce, și mi-am văzut de drum – mi-am văzut e un fel de-a spune, în lipsa oricărei ținte reale –, cu mâinile afundate în buzunarele pantalonilor, cărând după mine întreg alaiul de pricini mucede ce-mi vindecaseră dorurile stătute, unul câte unul, aducându-mă la stadiul de larvă transparentă care visează la izbânda călăuzei din ultima zi cu cruce roșie a lunii, atunci când Nora își implora (poate că o mai face) sfinții făcători de minuni să-mi dea mintea de pe urmă, luată pe buricele degetelor iubiților târgoveți răposați la amiază. M-a scos din amorțeală huruitul unui motor înecat, care s-a dovedit a fi al mașinii de gunoi, lăsând în urmă amestecul de duhori de stârvuri uitate în scânteierile morții, și de pești împuțiți încă din icrele începutului, și de cârpe arse în vreun ritual bezmetic la ceas de noapte, și de lingușiri cețoase, de priveghiuri tăgăduite căzute din greșeală peste omenire, și de dulci tenebre, gătite ca de sărbătoare, și de mirodenii ratate, și de balegi ale unor cai întorși din războaiele de lut, petrecute în împărățiile eșecului.

A trecut pe lângă mine încet, învăluindu-mă în pâcla fumului gros, o materie numai bună de tăiat cu cuțitul, un soi de smoală plutitoare, clandestină și senilă ca o leprozerie încremenită în neuitare, pârâind și trăncănind din toate încheieturile, aidoma unei turme de bivoli fugiți de teama fierului înroșit gata să le dea identitate, și, cu tot întunericul prihănit lăsat peste o lume ce-ar fi încăput într-o găoace de ou de prepeliță, am zărit în cutia aceea de tablă din spatele camionului, printre gunoaie de tot felul, o păpușă caraghioasă, cu buze asimetrice și cu ochi supradimensionați, îmbrăcată într-un alb batjocoritor de imaculat, neatinsă, ca prin minune, de mizeria înconjurătoare, și cu brațele întinse în lateral, sub forma unui crucifix. Era, am recunoscut-o imediat – nici nu era greu, de altfel –, mireasa mecanică.

„Mireasa mecanică”, Editura Eikon, 2021

Taică-su vrusese să-l boteze Tase (pentru că i se părea lui că Tase Dumitrache sună aproape boierește, iar el avea o simpatie sinucigașă față de boieri), și așa îl pomenise și popa atunci când îl băgase în cristelniță «se botează robul lui Dumnezeu Tase», numai că funcționa-rul de la Sfatul Popular, cu țeasta cât banița și cu ochii tulburi ca gârla când ploua în amonte, abia venit de la o nuntă, a trecut la prenume tot numele de familie. Și așa a rămas Dumitrache Dumitrache. Văzând certificatul de naștere al primului său copil (rămas și singurul), maică-sa a plâns ca la pierderea cuiva drag, s-a tăvălit în bătătură speriind orătăniile și animalele, care au fugit care încotro, mieunând, cotcodăcind, lătrând și răgind, și-a smuls părul din cap, a proferat ocări, și era tare pricepută la așa ceva, iar unii spuneau că se îndeletnicește și cu vrăjitoria, a amenințat că pleacă în lume. Degeaba, nu se mai putea face nimic, formularele acelea erau date pe număr de la județ, și odată completate, rămâneau ca inscripțiile de pe cruci. Până la urmă s-au împăcat cu gândul că așa a fost să fie, luând partea bună a încurcăturii, aceea de-a nu fi nevoie să ții minte decât un nume. «Bine că ne-a chemat, ca neam, ca pe-ai lui Rogojină», încheia bătrânul Dumitrache orice discuție legată de subiect. «Că l-ar fi întrebat învățătorul la școală, cum te cheamă, copile, iar el ar fi răspuns Rogojină Rogojină, de-ar fi râs ăia și cu curul.»

„Mireasa mecanică”, Editura Eikon, 2021

Dumnezeu și dragostea, dragă pictore, vezi bine că amândouă încep cu aceeași literă, cea de la care pornesc și demența, şi durerea, și delirul, și drama, și dezamăgirea, sunt cele două măsuri majore – la noi în armată se spune majur – ale vieții, la fel de greu de definit și de cunoscut, destul de neclare, asemenea mersului prin ceață toamna târziu, în apropierea râurilor și japșelor, cu toate că sunt pomenite de la un cap la altul al pământului de sute de mii de ori de la răsăritul până la apusul soarelui, unii chiar scriu despre ele ca și cum le-ar ști, socotindu-se un fel de învățați, în realitate doar un pic mai puțin ignoranți decât restul oamenilor. Numai că ele țin mai mult, dacă nu în întregime, de imaginar, Dumnezeu, în mărinimia lui negrăniţuită, lăsându-ne fiecăruia dintre noi libertatea de a ni-l închipui așa cum vrem, iar biserica a tras din plin foloasele din această bunătate, de a interpreta ca fapte ale divinității și bunele, ca pe răsplăți meritate ale credinței noastre, și relele, oridecare-ar fi ele, ca încercări menite să ne întărească.

Cu dragostea e cam la fel, arătându-i-se fiecăruia altcumva, nu de puține ori sfârșind a fi considerată o minciună, când taina ei se destramă, ca noaptea la ivirea indiscretă a zorilor. Iar atunci, chiar viața, dacă ar fi adevărată teoria asta a mea, despre cele două măsuri, n-ar fi nici ea altceva decât o iluzie ca toate iluziile, ca gândul păgubos al nemuririi, ca numerele de magie de la circ și ca tablourile dumitale, bunăoară. Și pentru că tot îți vorbeam despre învățați ceva mai devreme, și nu o dată ți-am amintit de spusele sau scrisele unora dintre ei, unul dintre aceștia, un chinez cu ochi pieziși trăitor cu mai bine de două mii în urmă, ar fi zis, dându-mi dreptate: «Când renunț la ceea ce sunt, devin ceea ce aș putea să fiu.  Doar că asta, prietene, ni se întâmplă atât de rar… Altfel, poate că ne-ar fi mai de folos dezvățații, cum sunt cei care își pierd memoria și iau totul de la capăt, puri ca niște prunci, lipsiți de relele unei lumi prost croite, nu de Cel de Sus, ci de mințile betege ale muritorilor. »”

Într-un fel, cu toate că nici nu-i împărtășea teoriile, iar de multe ori nici nu le pricepea tâlcurile încurcate, ideea că totul e un soi de fantasmă fără conținut îi plăcu pictorului și imediat ce colonelul se retrase în camera lui să doarmă, răpus de osteneala ultimei aventuri, și de unde avea să revină peste două zile, îl rugă pe Rudolf să-i găsească o muierușcă, nici prea tânără, nici prea coaptă, nici slabă ca un ogar trudit de atâta alergătură, dar nici cât o șalupă de mare, spre a-i poza pentru un nud de pomină, mai al dracului ca ăla al flușturaticului de Courbet, numit „Originea lumii”, iar acesta se conformă, aducându-i cât ai bate din palme o femeie de moravuri ușoare («dar cum vor fi fiind cele de moravuri grele?», se întreba glumind colonelul când venea vorba despre asta), gătită, și mai degrabă văcsuită decât sulemenită, ce aducea bine de tot cu un comic de circ căruia i se pusese piedică și căzuse cu fața în oala cu maclavaisuri, cocoțată pe niște tocuri așa de înalte că îi făceau gleznele pline de vânătăi să tremure, pe care o puse să se așeze, culcată pe spate, cu picioarele larg desfăcute, întocmai ca în pânza amintită.

«Iaca, Rudolfe, cum se zice pe aici pe la voi, iaca deci, obârșia întregii omeniri, pe care colonelul, prietenul meu, o cam neagă, însă nu cum ai putea crede, din sfială feciorelnică, ignoranță idioată sau sminteală, preferând un basm demodat, acela cu Noe și potopul – l-am și zugrăvit așa pe pereții unei biserici, nu, nu e nici o glumă – da, bătrâne, până și fofoloanca asta din care ne tragem cu toții, oligofreni imbecili neștiutori de carte sau risipitori geniali, este pentru el tot o poveste. Altfel, ce să-ți spun, parcă altceva nu l-ar fi călăuzit în viață – un berbant, cum se zice, nu alta –, alergând întruna după muieri, și madaranțe stoarse, de bordel, și fetișcane crude, și văduve dornice, nesătule ca niște iepe sirepe, dar mai cu seamă neveste – a dracului ambiție să le-ncalece una-două a avut! –, căutând-o pe cea care nu se află nicăieri, afară doar de fantezia sa. »

„Livrescu”, Editura Eikon, 2019

Din acea seară îi încolţi în minte colonelului o idee (dacă ar fi auzit-o la alţii ar fi numit-o trăsnaie şi ar fi râs până când i s-ar fi umezit ochii) care îi devenea pe zi ce trece un soi de ideal – nici nu-şi mai amintea de vreun altul la fel de dorit, însoţindu-l clipă de clipă ca o umbră imposibil de abandonat, trezindu-se cu ea, culcându-se cu ea, regăsind-o în toate şi în tot, de la ticăitul plicticos al ceasului, la răsăritul ori apusul roşiatic al soarelui, la articole de ziar fără nici o legătură cu obsesia lui, doar pentru că în conţinut întâlnea vreun cuvânt anume, iar uneori îi ajungea numai o silabă, până la formele luate de fumul ieşit pe coş sau de alte aiureli similare, părându-i-se că viaţa întregului univers se învârte numai în jurul ei. „Până la urmă, dragilor, moartea e mult mai sigură şi mai concretă – concretă e, Gheorghe, ceva pe care-l poţi vedea şi pipăi, cum sunt coarnele bicicletei tale, bucile văduvei vesele ori sticla de rachiu – decât viaţa, care e doar un vis, o iluzie, o închipuire. Ne închipuim şi suntem în stare să băgăm mâna în foc până la cot că trăim, când, de fapt, ni se întâmplă contrarul. Un italian afemeiat, trăitor acum vreo şase sute de ani, Petrarca îl chema pe muieraticul acesta, o şarlă fără ocupaţie ce se îndeletnicea cu versurile de dragoste, spunea că o moarte frumoasă face cinste întregii vieţi. Un bel morir, un bel morir…

„Livrescu”, Editura Eikon, 2019

Te pot iubi la fel de bine şi din mijlocul singurătăţii mele amare ca fierea, nu doar strivindu-ţi carnea cu propria-mi carne ori mângâindu-ţi pielea catifelată ca petalele florilor de trandafir. Oricum, o iubire neîmplinită, în înţelesul dat de oameni împlinirii, este infinit mai bogată, şi dacă te uiţi în literatură, o să vezi că poeţii şi prozatorii spun acelaşi lucru. Chiar până şi prefăcuții de filozofi, dar de pe aşezământul unora care, chipurile, n-au avut nici o treabă cu viaţa. Sufletul feminin e greu de pătruns, altfel aş fi înţeles de ce-ţi doreşti cu aşa ardoare apropierea unuia ca mine, mai mult neom decât om, prizonier al năzăririlor care-l stăpânesc, incapabil de fapte eroice, neîmplinit într-o carieră unde abia moartea e izbânda, cântărind în talerul nevăzut al rostului de zece ori mai mult decât o amărâtă de supravieţuire de şobolan scăpat de prăbuşirea vreunui zid, căutând cu lumânarea iubirea, un fel de șarlatanie colorată frumos pusă pe-un raft oarecare deasupra planoarelor, care pentru mine înseamnă femeia, doar atât, fugind de ridicol ca dracul de tămâie, dar întâlnindu-l la orice colţ, un ratat notoriu, cu alte cuvinte, desăvârşit în nereuşitele lui impunătoare ca nişte naufragii de transatlantice. Sunt plin de îndoieli, precum duzii neputincioși de omizi în verile călduroase, iar îndoielile astea, cele mai sigure lucruri ce-mi populează fiinţa, nu sunt nicidecum nişte galoane, de ce m-ai vedea altfel ? Mi-e teamă că iubirea noastră – îi zic aşa, ca unui lucru comun al amândurora, cum e, bunăoară, un automobil sau un pat –, să nu devină, dacă nu cumva a şi devenit, un viciu, ca băutul vinului în neștire sau ca tutunul, şi în virtutea acestei obişnuinţe păguboase noi să continuăm să ne vedem, dezgoliţi de simţăminte, minţiţi de atingeri, penibili până la clovnerie.

„Livrescu”, Editura Eikon, 2019

Celui lipsit multă vreme de iubire (dac-o fi tot aia cu dragostea, încă nu mi-am răspuns), dă-i-o cu încetul, îmbucătură cu îmbucătură, și nu toată odată, pentru că așa cum poți ucide un sărman care a flămânzit îndelung lăsându-l să înfulece pe nemestecate tot ce găsește în bucătăria unei ospătării măricele, tot așa îl poți omorî și pe el, abandonându-l fără apărare în calea unei trăiri mistuitoare, cu nimic mai blândă decât para focului adus de vânt dinspre miriștile abia secerate către casele din marginea satului. Am văzut mulți oameni după un astfel de pârjol, goliți de lăuntrul lor cel mai prețios și pur, deveniți niște bieți infirmi incapabili de dragoste, dar o infirmitate de altă natură decât lipsa unei mâini, a unui ochi ori scurtimea unui picior, însă o infirmitate mai fericită, în pofida a ceea ce cred alții, deoarece existența ei te scutește de grozăvia suferințelor pe care numai iubirea, în cruzimea ei travestită, ți le poate da.

„Livrescu”, Editura Eikon, 2019

Lăsăm în urmă haznale pline – întreabă un gunoier ce părere are despre omenire şi-ai să pricepi mai multe decât de la orice filozof cu fasoane -, ne mândrim prosteşte cu plozii zămisliţi la beţie, ba chiar şi cu cei pe ai căror taţi îi ştiu, dacă-i ştiu, doar mamele lor, ori cu bordeiele şi casele ridicate într-o amărâtă de viaţă, dar vulpea nu se împăunează nicidecum cu vizuina sau puii ei roşcovani năpădiţi de purici, ne războim setoşi de sânge pe câmpuri unde până deunăzi cultivam grâne şi asta doar pentru a le da o pâine de mâncat istoricilor, nişte scriitori rataţi, până la urmă. Câţi ani mai ai de trăit, nu câţi ai trăit, aceasta e vârsta exactă a unui individ şi în afară de mine şi de câte-un sinucigaş mai meticulos decât restul, nu prea şi-o ştie nimeni.

„Livrescu”, Editura Eikon, 2019

Urcă anevoios, ameţită de vârtejul treptelor, ţinându-se strâns de balustrada metalică pe care o percepea la fel de nesigură ca pe o frânghie de cânepă mișcându-se continuu, bătută de vânt. La capătul urcuşului o aştepta răsplata unor atingeri după care tânjea de multă vreme, confirmându-i-se că în dragoste, aşa cum citise într-un roman rusesc, timpul curge altfel. Îl găsi, aşa îmbrăcat sumar, purtând numai o pereche de pantaloni ieftini, de in, şi o cămaşă cu mânecile suflecate, descheiată până la jumătatea pieptului, întinerit, privirea limpede, de copil, oglindită în lumina lămpii cu petrol lampant care în acea seară mergea, făcându-l să pară astfel. S-au mângâiat, timid la început, tăcuți, ca doi adolescenţi, după care, cuprinşi de o frenezie feroce s-au aruncat pe pat, într-o încleştare de iubire înnebunitoare ce-i făcea să pară un singur trup zguduit de un spasm fără leac, rostogolindu-se apoi pe podelele goale, luminaţi de flacăra portocalie.

Reveniră într-un târziu pe salteaua tare de cazarmă ostăşească, umplută cu paie, căzând istoviţi unul lângă altul, pe spate, dându-şi seama abia atunci că nici măcar nu apucaseră să-şi spună „bună seara”. „Uneori îmi e frică de tine, dragul meu. Însă e un fel de frică pe care nu cred c-o pot explica atât de bine, pentru că în această relaţie nepotrivită, persoana mea nu are nici o valoare, nu reprezintă nimic, şi sunt în stare să plătesc pentru fiecare mângâiere de-a ta în parte cu suferinţe fizice înzecite înecate în sânge, şi pe care le-aş lua ca pe nişte privilegii. Poate că e frica de absolut, aşa cum îl înţeleg eu, nimeni şi nimic în afara lui, cu tot misterul şi nesiguranţa neaflate nicăieri altundeva. Ar fi îngrozitor de banal să-ţi spun că te iubesc şi, poate în egală măsură, neadevărat, pentru că plutirea asta ce aduce-a sfârşire nu sunt câtuşi de puţin convinsă că e dragoste.

„Livrescu”, Editura Eikon, 2019

Într-o bună seară n-a mai venit, era aproape de miezul nopţii, iar eu stăteam ca dobitocul în mijlocul atelierului pe scaunul de pozat aşteptând-o pe cea mai urâtă femeie  pictată vreodată de mine. Am văzut negru în faţa ochilor, am luat-o ca pe o ofensă imposibil de suportat şi am căzut pradă unei crize de nervi: m-am ridicat şi-am început să bat cu pumnii în peretele care despărţea camera mea de cea a ei şi a mamei sale, apoi am ieşit şi m-am pus cu picioarele pe uşa lor, nimic, parcă intrase-n pământ, apoi, revenit în casă n-am găsit altceva mai bun de făcut decât să-mi vărs focul pe cele două pasteluri cu ea aflate în lucru rupându-le în zeci de bucăţele. Nu puteam accepta în ruptul capului ideea că o muiere schiloadă ca ea m-a părăsit. Dimineaţa, când am întâlnit-o, cu buzele la fel de veştede ca înainte, încheiată până la ultimul nasture al bluzei negre ca smoala, mi-a aruncat un „Bună dimineaţa, domnule pictor” şi a trecut pe lângă mine ca pe lângă un gard, năucindu-mă. Mi-am revenit după două-trei zile de beţie, ajungând să mă consolez că înţelesesem, în sfârşit, „frumuseţea nefrumosului”, cum ați zice excelența voastră. Altfel, până atunci mă osteneam să caut în natură sau la oameni canoanele lăsate de la grecii antici, ignorându-i pe Bosch şi pe Memling, pe nebunii cu ochi bulbucaţi de vederea altor lucruri pe care noi nu le vedem, pe cocoşaţi, pe hidoşi, pe cei ale căror forme aş fi fost nevoit să le zugrăvesc în alt fel, minţind şi minţindu-mă, fără să observ frumuseţea din lăuntrul acelor forme.

Era însă departe de a se recunoaşte învins. Dezonorat în ultimul hal, pictorul nu uită cu una cu două ruşinea pătimită şi ca să-şi răzbune umilinţa nu găsi altceva mai nimerit decât ca într-o seară, beat fiind, să-i aţină calea Tudorei la întretăierea zecilor de drumuri ale fiecărei zile impuse de sarcinile primite. O aştepta în dreptul uşii ei, cocoţat pe nişte picioroange făcute din lemn, de fapt o pereche de pari de înălţimea unui stat de om, având la aproape un metru de pământ două cioturi pe care-şi ţinea tălpile, capetele fiind manevrate cu ajutorul mâinilor. Şi le făcuse pe vremea găzduirii sale de către văduva nimfomană, fiindu-i de folos atunci când ploua abundent, iar curtea devenea un lac nesfârşit, doar aşa reuşind să ajungă la drum fără să-şi ude pantalonii. Tudora îl salută politicos, „bună seara, domnule pictor”, după care îl rugă să se dea la o parte pentru a putea intra în cameră. „Domnul pictor te invită în atelierul său celebru din vecinătatea odăii domniei tale ca să te călărească iarăşi, cum te-a călărit acum puţină vreme – a dracului săptămână am mai avut, Tudoro –  când dădeai semne că nu mai ai mult şi plezneşti de plăcere ca o iapă nesăţioasă, şi după ce ţi-oi termina chiotele ascuţite de haiduc sângeros să te pun să-mi pozezi, udă toată de sudoare şi cu picioarele desfăcute larg, unul la apus şi altul la răsărit, ca limbile ceasului la două fără zece, trântită pe un pled verde smarald, culegând lumina sărăcăcioasă cu pielea aia mirosind a salcie stată în ploaie.”

„Doamne, Maica Domnului, domnule pictor, ce vă veni, eu despuiată şi cu picioarele desfăcute? Vă rog să-mi daţi pace, pentru că altfel mă voi plânge doamnei şi mă tem că ziua de mâine nu vă va mai prinde aici.” De la înălţimea picioarelor de lemn simţi că-l ia ameţeala, nevenindu-i să creadă ceea ce i se întâmplă. Nemaiavând nici un cuvânt la îndemână se descheie cu o mână la prohab, cealaltă ajutându-l să se sprijine de peretele anexei, şi urină, ca un câine, pe uşa Roboaicelor. Apoi se retrase din calea Tudorei, care îl înmărmuri iarăşi, urându-i, că ai fi putut crede că nu a fost de faţă, cu aceeaşi delicateţe deplasată, «Noapte bună, domnule pictor».

În zilele ce urmară comportamentul femeii fu la fel de politicos şi distant, astfel că în mintea pictorului începu să se cuibărească tot mai aşezat ideea că, de fapt, ceea ce se întâmplase nu avea nici o legătură cu blestemata de realitate, ci doar cu imaginaţia lui şi aşa călătoare, stimulată de alcoolul turnat fără măsură, ca într-un butoi fără fund. Dar tablourile erau pentru el mărturia unor fapte adevărate, pentru că niciodată nu pictase nuduri feminine decât după model. Înşirase cartoanele peste tot, la nivelul podelei, rezemate de pereţi şi de mobile, într-un arc de cerc, iar el le privea, aşezat pe scaunul de pozat, de la dreapta la stânga şi de la stânga la dreapta, şi tot aşa, ca într-un joc în care, arătându-ţi-se două imagini trebuie să găseşti nu ştiu câte asemănări sau deosebiri, până când îl lua ameţeala. Remarcă existenţa unei aluniţe maronii de mărimea unui bănuţ sub sânul stâng al Tudorei în toate tablourile, aluniţă neobservată, pesemne, în vălmăşagul dragostei lor, şi îi veni ideea de-a o face să-i arate acea parte a corpului ei, deşi credea că e mult mai nimerit să dea buzna peste ea când se îmbăia, şi ştia bine când făcea asta, pentru că ştia toată lumea, deoarece punea la fiert din vreme un cazan mare cu apă împreună cu un mănunchi de plante uscate, pe plita de lângă cuptorul de pâine şi aburul degajat învăluia toată curtea. De altfel, din camera lui se auzea şi bălăceala prin peretele subţire care îi despărţea, iar o gaură dată cu sfredelul prin care să tragă cu ochiul ar fi fost o nimica toată.

Sub pretextul că trebuie să-i plătească banii datoraţi cu pregătitul cafelei, pictorul o invită să-şi aducă răbojul pentru a-l confrunta cu al lui, care era, de fapt, zidul pe care mâzgălise cu cărbunele nişte x-uri, precizând în acelaşi timp că urma să plece într-o călătorie de interes pentru un timp mai îndelungat şi, spre mirarea lui, aceasta acceptă, întorcându-se în câteva clipe cu un calendar bisericesc în care avea însemnate cu creion chimic zilele cu pricina. „Cu restul rămas din lunile trecute, îmi datoraţi douăzeci şi opt de lei, domnule pictor, başca o jumătate de kil de zahăr, pe care trebuia să mi-o daţi încă de la Florii. Îmi pare rău că plecaţi, pentru că nu cred că vă veţi mai întoarce – mama zice că veţi muri călcat de ceva cu roţi, tren sau maşină, ce-o fi, dar nu ştie nici ea când, dacă acum sau mai târziu – şi chiar dacă mi-aţi mai tulburat somnul cu gălăgia făcută câteodată, aţi fost un vecin bun.” „Mulţumesc, nu credeam în ruptul capului că ai putea avea o părere cumsecade despre mine.”

Apoi îi dădu banii pregătiţi dinainte, pe care ea îi primi şi-i numără calm, bancnotă cu bancnotă, iar apoi îi împături cu grijă şi-i puse în buzunarul şorţului. „Sunt toţi”, spuse zâmbind. „Şi înţeleg că mi-aţi plătit şi zahărul.” „Da, ţi l-am plătit. Aş vrea să te mai rog ceva, Tudoro: arată-mi sânul drept !” „Bine, însă asta vă mai costă cincisprezece lei”, răspunse ea cu detaşare, după care prinse a-şi desface, cu mişcări sigure, dar foarte lente, nasturii pătrăţoşi ai bluzei, rămânând într-un maiou subţire, lepădat și acesta la fel de încet, dezvelindu-şi bustul adolescentin. Pictorul se albi la faţă, aşa de tare încât ai fi zis că cineva, printr-o mişcare bruscă, l-a băgat cu capul într-o găleată plină cu var, şi fruntea i se umplu de zeci de broboane de sudoare mari cât boabele de mazăre. Sânii Tudorei i se arătau, mici cât două merişoare văratice, cu sfârcurile rozalii, curaţi şi cruzi. Nici urmă de vreo aluniţă ori de vreun alt semn demn de ţinut minte.

„Livrescu”, Editura Eikon, 2019

Luasem o ditamai scândura dintr-o dușumea scoasă de la o cameră ce nu ne mai servea la nimic – avea să și cadă mai apoi – și pe scândura aia desenasem cu cărbune din sobă și cu var din varnița mamei toate cele optzeci și opt de clape ale unui pian adevărat, la care și cântam, și cântam atât de frumos și de neasemuit că-mi venea să plâng mereu și mereu, dar nu știam că pentru tine o fac, pentru că pe atunci, nefiind tu, n-aveam cum să fiu nici eu, însă era ca un cântec de disperare după ceva ce oamenii nu au curaj să creadă că și-ar dori și că ar fi, și uite că e, și cred că deși nu mi-am cerut, pentru că simplitatea mea de muritoare nu îngăduia nădejdea, iată-mă acum în fața ta gata să-ți cânt cum n-a făcut-o nici un virtuoz vreodată, Sonata lunii.” Și așa mi-a sunat și mie, atingerile degetelor ei de sticlă (eu așa le vedeam, de delicate și de neașteptate, și de prelungi, niște lucrături artistice fragile ieșite din ateliere ascunse ochiului, de prin slăvi, doar visate) scoțând, grație dozării dumnezeiești a forței căderii lor asupra bucăților negre și albe de lemn, acea plângere romantică, amestec de speranță și de moarte iminentă, la care se va fi gândit în nebunia sa maiestuoasă pitită în dosul surzeniei poate doar simulate, marele Ludwig. După ultimele acorduri magice s-a ridicat încet de pe scaunul tapițat cu piele de vițel (îi cumpărasem și un astfel de obiect, care avea o istorie anume, legată de un pianist mort de tânăr) și s-a lipit de marginea pianului cu spatele, privindu-mă ca pe o ființă din altă lume, ca pe o curiozitate, cu niște ochi ce-mi spuneau că e prima oară când mă văd, eu însumi având convingerea asta nesănătoasă legată de prezența sa, și nici nu știu cum am apucat-o de sub brațele subțiratice (nu mai avea nici urmă de materialitate, o coală de hârtie cântărind mai mult) și am suit-o pe luciul pianului pentru a vedea un contrast de o armonie neînțeleasă, fără pic de tumult, răsturnând toate regulile artelor frumoase, dorindu-mi să contemplu minute în șir imaginea unei iluzii de femeie culcată pe lemnul prelucrat îndelung al instrumentului visat de copilă, pomenindu-mă apoi, răscolit de amintirea mesajelor de dragoste trupească oarbă, dezvelindu-i de sub finețea cămășii pielea delicată ce-și închipuia că acum se naște sub degetele mele cu buze („nebunule, ce degete sunt astea?”), cuprinsă de un freamăt ușor, devenit imediat o furtună, încleștându-ne cu o voluptate dusă dincolo de hotarul oricărei normalități, urcați pe obiectul pasiunii ei artistice, unde am rămas la sfârșit amândoi culcați pe spate, pironind bagdadia, strângându-ne de mână până la sânge, ca o singură ființă stranie răstignită în folosul unei mântuiri nemaiauzite.

„Dragoste, pupeze și colaci”, Editura Hoffman, 2020

După ultimele acorduri s-a ridicat încet de pe scaunul tapițat cu piele de vițel (îi cumpărasem și un astfel de obiect, care avea o istorie anume, legată de un pianist mort de tânăr) și s-a lipit de marginea pianului cu spatele, privindu-mă ca pe o ființă din altă lume, ca pe o curiozitate, cu niște ochi ce-mi spuneau că e prima oară când mă văd, eu însumi având convingerea asta nesănătoasă legată de prezența sa, și nici nu știu cum am apucat-o de sub brațele subțiratice (nu mai avea nici urmă de materialitate, o coală de hârtie cântărind mai mult) și am suit-o pe luciul pianului pentru a vedea un contrast de o armonie neînțeleasă, fără pic de tumult, răsturnând toate regulile artelor frumoase, dorindu-mi să contemplu minute în șir imaginea unei iluzii de femeie culcată pe lemnul prelucrat îndelung al instrumentului visat de copilă, pomenindu-mă apoi, răscolit de amintirea mesajelor de dragoste trupească oarbă, dezvelindu-i de sub finețea cămășii pielea delicată ce-și închipuia că acum se naște sub degetele mele cu buze („nebunule, ce degete sunt astea?”), cuprinsă de un freamăt ușor, devenit imediat o furtună, încleștându-ne cu o voluptate dusă dincolo de hotarul oricărei normalități, urcați pe obiectul pasiunii ei artistice, unde am rămas la sfârșit amândoi culcați pe spate, pironind bagdadia, strângându-ne de mână până la sânge, ca o singură ființă stranie răstignită în folosul unei mântuiri nemaiauzite. „De-acum sunt a ta”, doar atât mi-a spus înainte de a pleca, în plină noapte, aceeași arătare care venise cu nu mult timp în urmă, oricât am insistat să rămână până dimineața, invocând ora târzie, frigul de-afară, haitele de câini de pe străzi, iar în momentul în care s-a închis ușa în urma ei am simțit o cumplită durere fizică, nelocalizată undeva anume, ci regăsită în orice locșor al pielii, cărnii sau oaselor mele, o durere mută cum îmi imaginez că suportau doar cei ce erau victimele torturilor în evul mediu, eretici cu sânge albastru sau tâlhari de drumul mare, cărora nu le mai rămânea bucățică nechinuită de mecanismele născocite anume de creiere bolnave, manevrate de oameni care din asta-și câștigau – ca brutarii, ca pescuitorii de orice, ca grăjdarii – pâinea pusă pe mesele copiilor și ale metreselor la ceasuri de seară.

„Dragoste, pupeze și colaci”, Editura Hoffman, 2020

Sunt sigur că ființa umană se naște cu dorul zborului cuibărit în suflet, cum se naște cu reflexele primordiale care-o țin în viață, iar între ființa umană și năzuința de plutire e o legătură firească. Dar socot că nevoia de zbor a oamenilor e nevoia de cer până la urmă, pe care ei o camuflează destul de bine, pentru că n-ar vrea să devină niște biete păsări caraghioase, bezmetice, mâncătoare de broaște râioase și de viermișori, cu trupurile cocoțate pe papainoage ori văcsuite pestriț aidoma unor costume de clovni, ci altceva caută în aerul acela rarefiat, visând ca după orice nor dat cu grijă la o parte să-l întâlnească pe Dumnezeu. Însă nevăzându-L, se vor plânge amarnic, ba de neputința aripilor, prea mici sau prea moi, ba de cea a mașinăriilor plutitoare, ba de nemărginirea batjocoritoare a cerului, al cărui capăt nu-l pot afla oricât s-ar căzni. Ori poate că e doar o pregătire de moarte, care tot zbor e, la urma urmei: un fâlfâit chinuit ca de aripi de fluture căzut în sticla lămpii și apoi nimic.

„Dragoste, pupeze și colaci”, Editura Hoffman, 2020

Te-aș împodobi ca pe-o icoană cu mlădițe fragede de salcie, iar apoi m-aș închina la tine cerându-ți iubirea, cum ceri Domnului împlinire în nu știu ce, sau sănătate, tot mai multă iubire, un potop nesfârșit de iubire, copleșitor”, i-am spus odată. Într-una din sutele de micuțe epistole cărăușite de hulubi îi scriam: „dacă-ți voi mai uda sânii cu vreo lacrimă, s-o primești și să-ți spui că e doar o ploaie de vară. Iar unei ploi nu-i poți spune „nu veni.” Trei zile după n-am primit de la ea un rând, un semn, fără să înțeleg de ce. „Am plâns întruna după ce mi-ai scris”, mi-a mărturisit cu ochii în pământ, „gândindu-mă, cu inima strânsă cât a unei furnici, că ploile de vară sunt repezi și că la fel s-ar putea întâmpla și cu dragostea noastră, să treacă iute, lăsându-ne goi ca pe niște bidoane sparte luate de vânt de colo-colo.” Sufletele noastre deveniseră unul singur – ca un balon uriaș mi se înfățișa sufletul acesta unic –, iar un balon nu se poate divide, pentru că membrana lui subțire s-ar sparge, iar noi am redeveni morții penibili de până mai ieri.

Ajunseserăm într-o altă fază a absolutului: aceea de-a iubi până la sânge, până la lacrimi, până la durerea fizică, la doi pași de demență, iubirea, ca pe ceva neprețuit, dătător de viață, lăsându-ne pe noi doi la marginea ei. De fapt, dătător de sens, pentru că altfel viața mi s-ar fi părut mai mult ca oricând doar o manifestare a unor instincte comune animalelor, insectelor, prizonierele unui ciclu ieftin din mecanismul automat al unei lumi fără identitate. Poate că e un semn de nebunie să crezi că o dragoste ca asta n-a mai existat, cu belșugul ei de semne însemnate, vorba părintelui acela mai zurbagiu decât noi, puse de el doar pe seama Celui de Sus, și eram siguri de asta, pentru că dacă ar fi mai fi fost măcar una la fel, ne spuneam, omenirea nu putea fi atât de ingrată și de risipitoare încât s-o țină ascunsă, aducând-o la urechile oamenilor prin cărțile condeierilor știuți sau neștiuți, prin glasurile actorilor sau cântăreților de pe scenele de aiurea. I-am spus odată părintelui, vorbind despre asta: „dacă Dumnezeu zice că suntem oameni, iar ceea ce simțim noi sunt trăiri omenești, atunci suntem singurii oameni de pe pământ”.

„Dragoste, pupeze și colaci”, Editura Hoffman, 2020

Absența devenise dintr-o dată dureroasă, simțind nevoia de-a comunica într-un anume fel unul cu altul, chiar și atunci când nu eram împreună, ea fiind legată de obligațiile firești de femeie măritată și de mamă a unei fetițe (pesemne că am fost ultimul om din oraș care am aflat despre starea ei civilă), numai că mie mi se părea o prostie ce nu mă prinde nicicum să vorbesc cu ea la telefon (având și fireștile temeri că ar putea fi surprinsă) socotind că e mult mai nimerit și infinit mai frumos («la tine toate lucrurile sunt altfel decât la toată lumea, că pari tu singur o lume întreagă, nebunul meu drag») să ne trimitem unul altuia mesajele folosindu-ne de istețimea și bunăvoința porumbeilor poștași, astfel că în scurtă vreme, după ce-am studiat toate cărțile și revistele apărute pe tema asta și după ce am luat legătura cu cei mai pricepuți crescători din Europa, am cumpărat o duzină de zburătoare antrenate anume să ducă fără greș la destinație corespondența, unii dintre hulubii ăștia fiind descendenții unor eroi de război, purtători de planuri secrete, care ne aduceau mesajele de dragoste și de câte douăzeci de ori pe zi, cerul dintre noi fiind plin de minunații noștri poștași, complicii aparte ai unui lucru nemaivăzut. Ne scriam cu disperarea condamnaților la carceră care au descoperit o crăpătură în peretele celulei, pe unde pot spune lumii că ei sunt acolo și că nu vor să fie uitați, vârând în ea bețișoare, cocoloașe din miez de pâine, fire de păr sau de țesătură desprinse din hainele lor aspre, cu semnificații doar de ei știute, având însă iluzia că toată lumea de dincolo abia așteaptă semnele lor cifrate și că îi înțelege, imaginându-și răspunsuri dătătoare de speranțe nemaiavute.

Învățasem să scriem atât de mărunt pentru a putea încăpea cât mai mult pe foițele acelea mititele de hârtie, nu mai mari decât cele din care bunicul meu își răsucea țigările, iar ochii noștri fuseseră nevoiți să se adapteze noilor nevoi, reușind să deslușească cu ușurință puriceii aceia de litere pline de dor și mă îndoiesc că altcineva ar fi reușit, fără un instrument bunicel de mărit, cum au ceasornicarii sau filateliștii, să înțeleagă mesajele. Îmi scria de zeci de ori pe zi „te iubesc”, ajungând să folosească plombagina pentru a avea cât de multe astfel de bilețele, teancuri întregi, maldăre infinite, hârtiuțe de toate felurile, rupte din ziare, din caiete școlărești sau din rețete medicale, bieții porumbei (între timp mai cumpărasem o duzină) nemaiprididind cu drumurile. «Și eu te iubesc, cum nici nu știu dacă poți înțelege. Mai degrabă, nu poți înțelege», i-am scris odată. Când ne-am întâlnit mai apoi, mi-a mărturisit că a plâns toată noaptea. «Merit eu așa ceva?», m-a întrebat, cu ochii ei ca măslinele scăldați în lacrimi. Stăteam cu sufletul la gură așteptând porumbeii, nefiind în stare să facem nimic pe la casele noastre (eu lăsasem totul vraiște, uitând pe unde-mi pun lucrurile și ce-am plănuit să fac, ea tot la fel, invocând migrene permanente, lăsând grijile pe seama unei femei plătite de mine) numai că neliniștea nu se potolea, părându-ni-se că devine încă și mai mare, pustiitor de mare, o suferință similară unei furtuni demente ce mătură tot ce e viață, socotită ca fiind cel mai nedrept lucru de pe pământ, ajungând în scurt timp niște urâcioși posedați de mizantropie, nemaisuportând nici o prezență umană în preajmă, uitându-ne cruciș la bieții oameni de pe stradă, la vânzătoare, la sărmanii gunoieri, la pensionarii de pe bănci, la precupețe, având sentimentul că ne răpesc din aerul înconjurător, percepându-l ce pe ceva dat numai nouă.

M-am îndurat într-un târziu să părăsesc bârlogul și primii pași au fost aceia ai unui convalescent abia ridicat de pe patul de suferință după luni întregi de chin, părând că am uitat deprinderea mersului biped, lovindu-mă de ziduri și de mobile, de copaci și de cetățenii întâlniți în cale, ceea ce-mi dădea sentimentul că trebuie să reînvăț o mulțime de lucruri naturale, pășitul, respiratul unui alt aer prea tare pentru plămânii mei sensibili, vorbitul cu restul lumii într-o limbă aproape necunoscută, chiar dacă nu simțeam nici o plăcere, fiind obligat însă de nevoile căutării ei. Am rătăcit amețit prin oraș, trecând de câteva ori prin aceleași locuri, fiind gata să întreb pe la cele câteva prăvălii, constatând însă că nici măcar nu-i cunosc numele și am zăbovit ore întregi năucit pe străzile nepopulate (întâlnind în cele câteva ore bune puțini trecători, niște umbre tăcute, gârbovite, căutând cu privirea pe jos lucruri închipuite), neîndrăznind să mă apropii de casa ei (aflasem din spusele sale locul), și retrăgându-mă în cele din urmă la terasa de unde se vedea mai tot, cu toate că din pricina vremii mutaseră toată activitatea înăuntru, scoțând la cererea mea o masă și un scaun, de acolo urmărind atent orice siluetă feminină trecea prin  preajmă, făcând asta până la lăsarea serii când m-am întors ca un războinic învins acasă, într-o locuință devenită străină, plină de obiecte necunoscute, până și păsăretul meu drag luând masca unei indiferențe stranii, neinteresat de intrarea mea, salutată altădată cu ciripituri și triluri.

„Dragoste, pupeze și colaci”, Editura Hoffman, 2020

Drumul lui Aristică înspre casă trecea prin dreptul bisericii, iar în seara aceea în care se îmbătase mai abitir ca-n alte dăți, îi sări în ochi o fantă de lumină răzbătând din deschizătura ușii celei mari de la intrarea în sfântul lăcaș, fiindu-i clar că Popa Plumb o uitase neîncuiată și se gândi să-i facă un pustiu de bine prietenului său de pahar, ca nu cumva să pătrundă acolo vreun răufăcător, atras de cutia milei, schimbată adeseori în ultima vreme, totdeauna cu alta mai mare. Doar că fără să știe de ce, n-a întors cheia în broască (părintele o uitase acolo, cu gândul la o ceașcă de țuică fiartă), așa cum s-ar fi cuvenit, și intră în pronaos, iar apoi, înjurând cu limba între dinți, în naos, după ce se împiedicase de pragul înalt, unde erau sfintele moaște ocrotitoare ale gloatei nimicniciei de neclintit, pe seama căreia glumea adeseori. La lumina unei lumânări aprinse cu ajutorul brichetei avută în permanență la el („la câte păcate am”, glumea, „nu știi niciodată când te împresoară întunericul iadului”), văzu lucirile geamului micuței racle, moment în care-i veni din cap o trăsnaie cum nu s-a mai auzit vreodată undeva, și fără să stea pe gânduri, cu ochii umeziți de la atâta râs, desfăcu fără probleme capacul (era închis doar cu un ivăraș metalic) și scoase cu grijă cele două oase, pe care le înfășură în ziarele aduse de poștaș chiar în ziua aceea, și le cără după el acasă. Din măgăoaia de clădire botezată de el Muzeu (îi pusese și firmă) luă două oase din ipsos cumpărate de la talcioc, folosite ca butaforie de actori în piesele de teatru (avea și un craniu, desigur), și le duse la biserică, înlocuind-le pe celelalte, având grijă să pună capacul încetișor la loc și să încuie, totuși, ușa de la intrare.

Dar de a doua zi viața își urmă același curs în oraș, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, oamenii slăvind neîncetat divinitatea, nemaiîncetând cu un „Mulțumindu-Ți, Ție, Doamne”, strigat pe o mulțime de voci ce păreau a propti cerul, și auzit de dimineața până noaptea târziu, bucurându-se pe mai departe de binefacerile aduse de osemintele pupate și mângâiate de bieții credincioși (în fiecare lună, cu prilejul primei sărbători însemnate se lăsau fără capac pentru câteva ceasuri), îndestulați de atâta fericire coborâtă cu hârzobul din cer, încât unora li se pusese de-a curmezișul, căzându-le greu la pipotă, ca atunci când băgau în ei, de Ignat, porcii crescuți anume. Uneori dădea și el târcoale bisericii, urmărindu-i pe oameni de la intrare, citindu-le pe fețe, mai întâi nădejdea tâmpă, iar când ieșeau certitudinea și eliberarea, zicându-și că alt lucru mai inutil și mai dăunător ca adevărul nu poate exista.

Trecuse altă jumătate de an de la nebunia cu moaștele (pe cele bune chiar uitase unde le-a dosit), când într-o dimineață, taman când se pregătea să iasă din curte pentru a merge să-și ridice ziarele de la poștă (poștașul se pensionase, iar un altul nu mai găsiseră, munca nemaiavând vreun chichirez pentru nimeni) o văzu la poartă, neschimbată, la fel de frumoasă ca acum douăzeci și ceva de ani, pe Svetlana. „Ce naiba de holbezi așa la mine, omule ?”, îl luă la rost văzându-l înmărmurit, „că doar nu m-oi fi schimbat de ieri, de când am plecat la mama, până azi.”

Frizerul cu viața și morțile lui, Editura Hoffman, 2022

Atolul Palilula

Despre Palilula (oare cum s-ar putea numi locuitorii unui astfel de comunităţi umane? palilulani? palilulezi?) a auzit până mai ieri-alaltăieri doar puţină lume, unii considerând că este un atol (exotismul numelui le dă acest drept) din vreo Polinezie chiar mai îndepărtată decât Sighetul Marmaţiei ori Prundul Bârgăului, ca Baa, Muroroa sau Bikini (despre care Vanghelie s-ar putea întreba, pe bună dreptate, cum mama dracului de reuşeşte Oana lui să ia pe ea, ca şi când ar fi chiloţi, o formaţiune geologică), bunăoară, altora (mult mai puţini) ajungându-le la urechi odată cu filmul lui Purcărete, „Undeva în Palilula”, cu George Mihăiţă şi Răzvan Vasilescu.

Însă celebritatea acestui sat (pentru că asta este – dintr-o Oltenie unde, mai nou, zidul înconjurător al unui cimitir fu placat cu polistiren) a fost sporită de un filmuleţ seducător, văzut la Digi 24 (dacă-i veţi cere generosului google „Vot undeva în Palilula”, veţi fi recompensaţi regeşte) având ca temă alegerile europarlamentare de duminică, în care câţiva cetăţeni (un domn, Ionel, şi mai multe doamne) au abordat, după ce-şi exercitaseră dreptul de vot, înaintea unor alţi cetăţeni europeni, mai puturoşi, din Paris, Strasbourg, Birmingham sau Amsterdam subiectul atât de la îndemână domniilor lor.

Treaba cu „oropeanu” e simplă, şi doamnele în cauză, mobilizându-se cum n-au făcut-o nici la sapă, dar nici la balurile unde dănțuiau în gumari, la viaţa lor, s-au grăbit să-i dea peste bot lui Jean-Claude Juncker (unul de-al lui Iuncă, probabil), care vrea (ete-al dracului) mort-copt, preşedinţia Comisiei Europene (un fel de ceape de pe vremuri, dar mai mare o țâră), ele preferându-l, din considerente doctrinare, vezi bine, pe Martin Schulz, afinităţi împărtăşite şi de alegătorii din Oporelu, Punghina, Adunaţii Copăceni ori Stîngăceaua (nume predestinat), care le-au făcut o aroganţă celor din restul continentului, stabilind adevărate recorduri în materie de participare.

S-a votat şi la Ştefăneştii de Ilfov, comuna care l-a dat muzicii universale pe Adrian Minune (un soi de Salzburg de-al lui Mozart, cu alte cuvinte), pesemne cât de curând cetăţean de onoare, căruia i s-ar cuveni după una ca asta şi o statuie, iar pentru a-l face să semene cu Michael Jordan, Magic Johnson sau Le Bron James n-ar avea ce căuta acolo decât mâinile iscusite ale lui Rodion (era cât p-aci să scriu Rodin, tot unul de-al lor, din branşă) Gheorghiţă, autorul ronde-bosse-ului reprezentându-l pe Sergiu Nicolaescu, confundat de văduva regizorului cu Grigore Vasiliu Birlic.

Să se fi dus către 80 % prezența, nu știu însă cât de mulțumitoare pentru fostul consilier la primăria locală (poate mai potrivit zis primăreală, fiind o afacere serioasă, ca perceperea taxelor de protecție, șantajul, cămătăria ori mangleala, cum zicea deja amintitul Marean de la 5), Simionescu (H)Adrian. Una din intervievatele din Palilula, mai împăciuitoare decât toți rabinii din lume laolaltă, și nu numai cei de azi, ci întreaga armată de bărboși de la Esra încoace, a mărturisit că nevrând să supere pe nimeni dintre boierii ăi mari, i-a votat pe toți de nu s-au văzut, de la primul la ultimul de pe listă.

Bineînțeles că socoteala se-nvârtea în jurul unor flori, ajunse de ocară din pricina PSD-ului. Concluzia aventurii de pe Digi 24 e următoarea, conform spuselor fermecătoare ale unei distinse și destinse alegătoare europene încălțate-n gumari: „Votarăm, acu asta e. Acuma să vedem care se alege, care rămâne, o rămâne Fonta, că e tânăr.” Speranța celor rămași, de la vreo două milioane de alegători îndrăgostiți de roze, aidoma tăurașului Ferdinand, până la totalul de peste optsprezece, este că va rămâne. De căruță.

Paiațe, Eikon, 2022

Scroll to Top