Dumnezeu și dragostea, dragă pictore, vezi bine că amândouă încep cu aceeași literă, cea de la care pornesc și demența, şi durerea, și delirul, și drama, și dezamăgirea, sunt cele două măsuri majore – la noi în armată se spune majur – ale vieții, la fel de greu de definit și de cunoscut, destul de neclare, asemenea mersului prin ceață toamna târziu, în apropierea râurilor și japșelor, cu toate că sunt pomenite de la un cap la altul al pământului de sute de mii de ori de la răsăritul până la apusul soarelui, unii chiar scriu despre ele ca și cum le-ar ști, socotindu-se un fel de învățați, în realitate doar un pic mai puțin ignoranți decât restul oamenilor. Numai că ele țin mai mult, dacă nu în întregime, de imaginar, Dumnezeu, în mărinimia lui negrăniţuită, lăsându-ne fiecăruia dintre noi libertatea de a ni-l închipui așa cum vrem, iar biserica a tras din plin foloasele din această bunătate, de a interpreta ca fapte ale divinității și bunele, ca pe răsplăți meritate ale credinței noastre, și relele, oridecare-ar fi ele, ca încercări menite să ne întărească.

Cu dragostea e cam la fel, arătându-i-se fiecăruia altcumva, nu de puține ori sfârșind a fi considerată o minciună, când taina ei se destramă, ca noaptea la ivirea indiscretă a zorilor. Iar atunci, chiar viața, dacă ar fi adevărată teoria asta a mea, despre cele două măsuri, n-ar fi nici ea altceva decât o iluzie ca toate iluziile, ca gândul păgubos al nemuririi, ca numerele de magie de la circ și ca tablourile dumitale, bunăoară. Și pentru că tot îți vorbeam despre învățați ceva mai devreme, și nu o dată ți-am amintit de spusele sau scrisele unora dintre ei, unul dintre aceștia, un chinez cu ochi pieziși trăitor cu mai bine de două mii în urmă, ar fi zis, dându-mi dreptate: «Când renunț la ceea ce sunt, devin ceea ce aș putea să fiu.  Doar că asta, prietene, ni se întâmplă atât de rar… Altfel, poate că ne-ar fi mai de folos dezvățații, cum sunt cei care își pierd memoria și iau totul de la capăt, puri ca niște prunci, lipsiți de relele unei lumi prost croite, nu de Cel de Sus, ci de mințile betege ale muritorilor. »”

Într-un fel, cu toate că nici nu-i împărtășea teoriile, iar de multe ori nici nu le pricepea tâlcurile încurcate, ideea că totul e un soi de fantasmă fără conținut îi plăcu pictorului și imediat ce colonelul se retrase în camera lui să doarmă, răpus de osteneala ultimei aventuri, și de unde avea să revină peste două zile, îl rugă pe Rudolf să-i găsească o muierușcă, nici prea tânără, nici prea coaptă, nici slabă ca un ogar trudit de atâta alergătură, dar nici cât o șalupă de mare, spre a-i poza pentru un nud de pomină, mai al dracului ca ăla al flușturaticului de Courbet, numit „Originea lumii”, iar acesta se conformă, aducându-i cât ai bate din palme o femeie de moravuri ușoare («dar cum vor fi fiind cele de moravuri grele?», se întreba glumind colonelul când venea vorba despre asta), gătită, și mai degrabă văcsuită decât sulemenită, ce aducea bine de tot cu un comic de circ căruia i se pusese piedică și căzuse cu fața în oala cu maclavaisuri, cocoțată pe niște tocuri așa de înalte că îi făceau gleznele pline de vânătăi să tremure, pe care o puse să se așeze, culcată pe spate, cu picioarele larg desfăcute, întocmai ca în pânza amintită.

«Iaca, Rudolfe, cum se zice pe aici pe la voi, iaca deci, obârșia întregii omeniri, pe care colonelul, prietenul meu, o cam neagă, însă nu cum ai putea crede, din sfială feciorelnică, ignoranță idioată sau sminteală, preferând un basm demodat, acela cu Noe și potopul – l-am și zugrăvit așa pe pereții unei biserici, nu, nu e nici o glumă – da, bătrâne, până și fofoloanca asta din care ne tragem cu toții, oligofreni imbecili neștiutori de carte sau risipitori geniali, este pentru el tot o poveste. Altfel, ce să-ți spun, parcă altceva nu l-ar fi călăuzit în viață – un berbant, cum se zice, nu alta –, alergând întruna după muieri, și madaranțe stoarse, de bordel, și fetișcane crude, și văduve dornice, nesătule ca niște iepe sirepe, dar mai cu seamă neveste – a dracului ambiție să le-ncalece una-două a avut! –, căutând-o pe cea care nu se află nicăieri, afară doar de fantezia sa. »

„Livrescu”, Editura Eikon, 2019

Din acea seară îi încolţi în minte colonelului o idee (dacă ar fi auzit-o la alţii ar fi numit-o trăsnaie şi ar fi râs până când i s-ar fi umezit ochii) care îi devenea pe zi ce trece un soi de ideal – nici nu-şi mai amintea de vreun altul la fel de dorit, însoţindu-l clipă de clipă ca o umbră imposibil de abandonat, trezindu-se cu ea, culcându-se cu ea, regăsind-o în toate şi în tot, de la ticăitul plicticos al ceasului, la răsăritul ori apusul roşiatic al soarelui, la articole de ziar fără nici o legătură cu obsesia lui, doar pentru că în conţinut întâlnea vreun cuvânt anume, iar uneori îi ajungea numai o silabă, până la formele luate de fumul ieşit pe coş sau de alte aiureli similare, părându-i-se că viaţa întregului univers se învârte numai în jurul ei. „Până la urmă, dragilor, moartea e mult mai sigură şi mai concretă – concretă e, Gheorghe, ceva pe care-l poţi vedea şi pipăi, cum sunt coarnele bicicletei tale, bucile văduvei vesele ori sticla de rachiu – decât viaţa, care e doar un vis, o iluzie, o închipuire. Ne închipuim şi suntem în stare să băgăm mâna în foc până la cot că trăim, când, de fapt, ni se întâmplă contrarul. Un italian afemeiat, trăitor acum vreo şase sute de ani, Petrarca îl chema pe muieraticul acesta, o şarlă fără ocupaţie ce se îndeletnicea cu versurile de dragoste, spunea că o moarte frumoasă face cinste întregii vieţi. Un bel morir, un bel morir…

„Livrescu”, Editura Eikon, 2019

Te pot iubi la fel de bine şi din mijlocul singurătăţii mele amare ca fierea, nu doar strivindu-ţi carnea cu propria-mi carne ori mângâindu-ţi pielea catifelată ca petalele florilor de trandafir. Oricum, o iubire neîmplinită, în înţelesul dat de oameni împlinirii, este infinit mai bogată, şi dacă te uiţi în literatură, o să vezi că poeţii şi prozatorii spun acelaşi lucru. Chiar până şi prefăcuții de filozofi, dar de pe aşezământul unora care, chipurile, n-au avut nici o treabă cu viaţa. Sufletul feminin e greu de pătruns, altfel aş fi înţeles de ce-ţi doreşti cu aşa ardoare apropierea unuia ca mine, mai mult neom decât om, prizonier al năzăririlor care-l stăpânesc, incapabil de fapte eroice, neîmplinit într-o carieră unde abia moartea e izbânda, cântărind în talerul nevăzut al rostului de zece ori mai mult decât o amărâtă de supravieţuire de şobolan scăpat de prăbuşirea vreunui zid, căutând cu lumânarea iubirea, un fel de șarlatanie colorată frumos pusă pe-un raft oarecare deasupra planoarelor, care pentru mine înseamnă femeia, doar atât, fugind de ridicol ca dracul de tămâie, dar întâlnindu-l la orice colţ, un ratat notoriu, cu alte cuvinte, desăvârşit în nereuşitele lui impunătoare ca nişte naufragii de transatlantice. Sunt plin de îndoieli, precum duzii neputincioși de omizi în verile călduroase, iar îndoielile astea, cele mai sigure lucruri ce-mi populează fiinţa, nu sunt nicidecum nişte galoane, de ce m-ai vedea altfel ? Mi-e teamă că iubirea noastră – îi zic aşa, ca unui lucru comun al amândurora, cum e, bunăoară, un automobil sau un pat –, să nu devină, dacă nu cumva a şi devenit, un viciu, ca băutul vinului în neștire sau ca tutunul, şi în virtutea acestei obişnuinţe păguboase noi să continuăm să ne vedem, dezgoliţi de simţăminte, minţiţi de atingeri, penibili până la clovnerie.

„Livrescu”, Editura Eikon, 2019

Celui lipsit multă vreme de iubire (dac-o fi tot aia cu dragostea, încă nu mi-am răspuns), dă-i-o cu încetul, îmbucătură cu îmbucătură, și nu toată odată, pentru că așa cum poți ucide un sărman care a flămânzit îndelung lăsându-l să înfulece pe nemestecate tot ce găsește în bucătăria unei ospătării măricele, tot așa îl poți omorî și pe el, abandonându-l fără apărare în calea unei trăiri mistuitoare, cu nimic mai blândă decât para focului adus de vânt dinspre miriștile abia secerate către casele din marginea satului. Am văzut mulți oameni după un astfel de pârjol, goliți de lăuntrul lor cel mai prețios și pur, deveniți niște bieți infirmi incapabili de dragoste, dar o infirmitate de altă natură decât lipsa unei mâini, a unui ochi ori scurtimea unui picior, însă o infirmitate mai fericită, în pofida a ceea ce cred alții, deoarece existența ei te scutește de grozăvia suferințelor pe care numai iubirea, în cruzimea ei travestită, ți le poate da.

„Livrescu”, Editura Eikon, 2019

Lăsăm în urmă haznale pline – întreabă un gunoier ce părere are despre omenire şi-ai să pricepi mai multe decât de la orice filozof cu fasoane -, ne mândrim prosteşte cu plozii zămisliţi la beţie, ba chiar şi cu cei pe ai căror taţi îi ştiu, dacă-i ştiu, doar mamele lor, ori cu bordeiele şi casele ridicate într-o amărâtă de viaţă, dar vulpea nu se împăunează nicidecum cu vizuina sau puii ei roşcovani năpădiţi de purici, ne războim setoşi de sânge pe câmpuri unde până deunăzi cultivam grâne şi asta doar pentru a le da o pâine de mâncat istoricilor, nişte scriitori rataţi, până la urmă. Câţi ani mai ai de trăit, nu câţi ai trăit, aceasta e vârsta exactă a unui individ şi în afară de mine şi de câte-un sinucigaş mai meticulos decât restul, nu prea şi-o ştie nimeni.

„Livrescu”, Editura Eikon, 2019

Urcă anevoios, ameţită de vârtejul treptelor, ţinându-se strâns de balustrada metalică pe care o percepea la fel de nesigură ca pe o frânghie de cânepă mișcându-se continuu, bătută de vânt. La capătul urcuşului o aştepta răsplata unor atingeri după care tânjea de multă vreme, confirmându-i-se că în dragoste, aşa cum citise într-un roman rusesc, timpul curge altfel. Îl găsi, aşa îmbrăcat sumar, purtând numai o pereche de pantaloni ieftini, de in, şi o cămaşă cu mânecile suflecate, descheiată până la jumătatea pieptului, întinerit, privirea limpede, de copil, oglindită în lumina lămpii cu petrol lampant care în acea seară mergea, făcându-l să pară astfel. S-au mângâiat, timid la început, tăcuți, ca doi adolescenţi, după care, cuprinşi de o frenezie feroce s-au aruncat pe pat, într-o încleştare de iubire înnebunitoare ce-i făcea să pară un singur trup zguduit de un spasm fără leac, rostogolindu-se apoi pe podelele goale, luminaţi de flacăra portocalie.

Reveniră într-un târziu pe salteaua tare de cazarmă ostăşească, umplută cu paie, căzând istoviţi unul lângă altul, pe spate, dându-şi seama abia atunci că nici măcar nu apucaseră să-şi spună „bună seara”. „Uneori îmi e frică de tine, dragul meu. Însă e un fel de frică pe care nu cred c-o pot explica atât de bine, pentru că în această relaţie nepotrivită, persoana mea nu are nici o valoare, nu reprezintă nimic, şi sunt în stare să plătesc pentru fiecare mângâiere de-a ta în parte cu suferinţe fizice înzecite înecate în sânge, şi pe care le-aş lua ca pe nişte privilegii. Poate că e frica de absolut, aşa cum îl înţeleg eu, nimeni şi nimic în afara lui, cu tot misterul şi nesiguranţa neaflate nicăieri altundeva. Ar fi îngrozitor de banal să-ţi spun că te iubesc şi, poate în egală măsură, neadevărat, pentru că plutirea asta ce aduce-a sfârşire nu sunt câtuşi de puţin convinsă că e dragoste.

„Livrescu”, Editura Eikon, 2019

Într-o bună seară n-a mai venit, era aproape de miezul nopţii, iar eu stăteam ca dobitocul în mijlocul atelierului pe scaunul de pozat aşteptând-o pe cea mai urâtă femeie  pictată vreodată de mine. Am văzut negru în faţa ochilor, am luat-o ca pe o ofensă imposibil de suportat şi am căzut pradă unei crize de nervi: m-am ridicat şi-am început să bat cu pumnii în peretele care despărţea camera mea de cea a ei şi a mamei sale, apoi am ieşit şi m-am pus cu picioarele pe uşa lor, nimic, parcă intrase-n pământ, apoi, revenit în casă n-am găsit altceva mai bun de făcut decât să-mi vărs focul pe cele două pasteluri cu ea aflate în lucru rupându-le în zeci de bucăţele. Nu puteam accepta în ruptul capului ideea că o muiere schiloadă ca ea m-a părăsit. Dimineaţa, când am întâlnit-o, cu buzele la fel de veştede ca înainte, încheiată până la ultimul nasture al bluzei negre ca smoala, mi-a aruncat un „Bună dimineaţa, domnule pictor” şi a trecut pe lângă mine ca pe lângă un gard, năucindu-mă. Mi-am revenit după două-trei zile de beţie, ajungând să mă consolez că înţelesesem, în sfârşit, „frumuseţea nefrumosului”, cum ați zice excelența voastră. Altfel, până atunci mă osteneam să caut în natură sau la oameni canoanele lăsate de la grecii antici, ignorându-i pe Bosch şi pe Memling, pe nebunii cu ochi bulbucaţi de vederea altor lucruri pe care noi nu le vedem, pe cocoşaţi, pe hidoşi, pe cei ale căror forme aş fi fost nevoit să le zugrăvesc în alt fel, minţind şi minţindu-mă, fără să observ frumuseţea din lăuntrul acelor forme.

Era însă departe de a se recunoaşte învins. Dezonorat în ultimul hal, pictorul nu uită cu una cu două ruşinea pătimită şi ca să-şi răzbune umilinţa nu găsi altceva mai nimerit decât ca într-o seară, beat fiind, să-i aţină calea Tudorei la întretăierea zecilor de drumuri ale fiecărei zile impuse de sarcinile primite. O aştepta în dreptul uşii ei, cocoţat pe nişte picioroange făcute din lemn, de fapt o pereche de pari de înălţimea unui stat de om, având la aproape un metru de pământ două cioturi pe care-şi ţinea tălpile, capetele fiind manevrate cu ajutorul mâinilor. Şi le făcuse pe vremea găzduirii sale de către văduva nimfomană, fiindu-i de folos atunci când ploua abundent, iar curtea devenea un lac nesfârşit, doar aşa reuşind să ajungă la drum fără să-şi ude pantalonii. Tudora îl salută politicos, „bună seara, domnule pictor”, după care îl rugă să se dea la o parte pentru a putea intra în cameră. „Domnul pictor te invită în atelierul său celebru din vecinătatea odăii domniei tale ca să te călărească iarăşi, cum te-a călărit acum puţină vreme – a dracului săptămână am mai avut, Tudoro –  când dădeai semne că nu mai ai mult şi plezneşti de plăcere ca o iapă nesăţioasă, şi după ce ţi-oi termina chiotele ascuţite de haiduc sângeros să te pun să-mi pozezi, udă toată de sudoare şi cu picioarele desfăcute larg, unul la apus şi altul la răsărit, ca limbile ceasului la două fără zece, trântită pe un pled verde smarald, culegând lumina sărăcăcioasă cu pielea aia mirosind a salcie stată în ploaie.”

„Doamne, Maica Domnului, domnule pictor, ce vă veni, eu despuiată şi cu picioarele desfăcute? Vă rog să-mi daţi pace, pentru că altfel mă voi plânge doamnei şi mă tem că ziua de mâine nu vă va mai prinde aici.” De la înălţimea picioarelor de lemn simţi că-l ia ameţeala, nevenindu-i să creadă ceea ce i se întâmplă. Nemaiavând nici un cuvânt la îndemână se descheie cu o mână la prohab, cealaltă ajutându-l să se sprijine de peretele anexei, şi urină, ca un câine, pe uşa Roboaicelor. Apoi se retrase din calea Tudorei, care îl înmărmuri iarăşi, urându-i, că ai fi putut crede că nu a fost de faţă, cu aceeaşi delicateţe deplasată, «Noapte bună, domnule pictor».

În zilele ce urmară comportamentul femeii fu la fel de politicos şi distant, astfel că în mintea pictorului începu să se cuibărească tot mai aşezat ideea că, de fapt, ceea ce se întâmplase nu avea nici o legătură cu blestemata de realitate, ci doar cu imaginaţia lui şi aşa călătoare, stimulată de alcoolul turnat fără măsură, ca într-un butoi fără fund. Dar tablourile erau pentru el mărturia unor fapte adevărate, pentru că niciodată nu pictase nuduri feminine decât după model. Înşirase cartoanele peste tot, la nivelul podelei, rezemate de pereţi şi de mobile, într-un arc de cerc, iar el le privea, aşezat pe scaunul de pozat, de la dreapta la stânga şi de la stânga la dreapta, şi tot aşa, ca într-un joc în care, arătându-ţi-se două imagini trebuie să găseşti nu ştiu câte asemănări sau deosebiri, până când îl lua ameţeala. Remarcă existenţa unei aluniţe maronii de mărimea unui bănuţ sub sânul stâng al Tudorei în toate tablourile, aluniţă neobservată, pesemne, în vălmăşagul dragostei lor, şi îi veni ideea de-a o face să-i arate acea parte a corpului ei, deşi credea că e mult mai nimerit să dea buzna peste ea când se îmbăia, şi ştia bine când făcea asta, pentru că ştia toată lumea, deoarece punea la fiert din vreme un cazan mare cu apă împreună cu un mănunchi de plante uscate, pe plita de lângă cuptorul de pâine şi aburul degajat învăluia toată curtea. De altfel, din camera lui se auzea şi bălăceala prin peretele subţire care îi despărţea, iar o gaură dată cu sfredelul prin care să tragă cu ochiul ar fi fost o nimica toată.

Sub pretextul că trebuie să-i plătească banii datoraţi cu pregătitul cafelei, pictorul o invită să-şi aducă răbojul pentru a-l confrunta cu al lui, care era, de fapt, zidul pe care mâzgălise cu cărbunele nişte x-uri, precizând în acelaşi timp că urma să plece într-o călătorie de interes pentru un timp mai îndelungat şi, spre mirarea lui, aceasta acceptă, întorcându-se în câteva clipe cu un calendar bisericesc în care avea însemnate cu creion chimic zilele cu pricina. „Cu restul rămas din lunile trecute, îmi datoraţi douăzeci şi opt de lei, domnule pictor, başca o jumătate de kil de zahăr, pe care trebuia să mi-o daţi încă de la Florii. Îmi pare rău că plecaţi, pentru că nu cred că vă veţi mai întoarce – mama zice că veţi muri călcat de ceva cu roţi, tren sau maşină, ce-o fi, dar nu ştie nici ea când, dacă acum sau mai târziu – şi chiar dacă mi-aţi mai tulburat somnul cu gălăgia făcută câteodată, aţi fost un vecin bun.” „Mulţumesc, nu credeam în ruptul capului că ai putea avea o părere cumsecade despre mine.”

Apoi îi dădu banii pregătiţi dinainte, pe care ea îi primi şi-i numără calm, bancnotă cu bancnotă, iar apoi îi împături cu grijă şi-i puse în buzunarul şorţului. „Sunt toţi”, spuse zâmbind. „Şi înţeleg că mi-aţi plătit şi zahărul.” „Da, ţi l-am plătit. Aş vrea să te mai rog ceva, Tudoro: arată-mi sânul drept !” „Bine, însă asta vă mai costă cincisprezece lei”, răspunse ea cu detaşare, după care prinse a-şi desface, cu mişcări sigure, dar foarte lente, nasturii pătrăţoşi ai bluzei, rămânând într-un maiou subţire, lepădat și acesta la fel de încet, dezvelindu-şi bustul adolescentin. Pictorul se albi la faţă, aşa de tare încât ai fi zis că cineva, printr-o mişcare bruscă, l-a băgat cu capul într-o găleată plină cu var, şi fruntea i se umplu de zeci de broboane de sudoare mari cât boabele de mazăre. Sânii Tudorei i se arătau, mici cât două merişoare văratice, cu sfârcurile rozalii, curaţi şi cruzi. Nici urmă de vreo aluniţă ori de vreun alt semn demn de ţinut minte.

„Livrescu”, Editura Eikon, 2019