Îndrăznesc să spun că cel mai greu de dus e crucea prostiei. Numai că de cele mai multe ori cărăușul nu știe asta. De fapt, mai mereu. Dar unii află la marile zile și săptămâni (în Săptămâna Patimilor, bunăoară), alții, niciodată. De acolo vin toate, de la prostie: și grotescul, și umilința neconștientizată, și sila celor cu mai multă glagore. Mai sunt două zile până când intrăm în săptămâna înainte pomenită. Dacă ieșim din ea mai puțin penibili, e de bine: înseamnă că prostia a mai slăbit. Dar rușinea trebuie să rămână de nezdruncinat.
Dacă întrebi orice ins cu pretenții de intelectual, dar pentru care Biblia e o carte de basme, îți va răspunde fals doct, șablonard. Cum că săptămâna aceasta este un timp de reflecție, de asumare și de regăsire, bla-bla-bla. Înțelegându-se că putem avea momente simbolice sau reale în care ne confruntăm cu limitele minții noastre. Ideea că „prostia a mai slăbit”, dacă ieșim din aceste șapte zile mai puțin penibili este, până la urmă, un mod foarte poetic de a spune că fiecare micuț pas în procesul de conștientizare e valoros. Na, că am vorbit și eu ca psiholoagele influensărițe. Cu rușinea în rol de memento al lecțiilor (ne)învățate.
Da, am fost îndrăzneț făcând afirmația din deschidere. Tupeist, cum se zice în lumea bună. Aduce a paradox, știu, dar paradoxul e dimensiunea fundamentală a filozofiei mele de cafenea fără mușterii. Prostia nu e doar o stare pasivă, ci o povară activă, muncitoare, ce afectează viața celui care o poartă (ori o face teribil de suportabilă, naiba știe) și, indirect (dacă nu chiar prea direct), pe cei din jur. Crucea este simbolul suferinței, dar aici devine o metaforă pentru incapacitatea minții de a învăța sau a de se corecta, de-a se feri de caraghioslâcul la care e condamnat, prin definiție, omul-râmă.
„Știm că nu știm”, zicea Socrate, dar el chiar știa că nu știe. Recunoașterea propriei ignoranțe este primul pas spre înțelepciune, pare a spune maxima asta ciudată. Doar că în prea puține cazuri se poate, și pentru că ar durea, abia atunci, conștientizată, prostia ar deveni o adevărată povară. De regulă, cărăușul nu prea știe, cum spuneam, ceea ce face povara cu mult mai grea. Dar hai să-l pomenesc și pe Platon, că-l știu supărăcios nevoie-mare: el vorbea despre „orbirea minții”, însemnând că oamenii pot trăi în ignoranță completă, nevăzătoare și surdă, și totuși să creadă cu tărie că numai ei văd limpede realitatea. Dar dacă prostia e o suferință pe bune (puteți râde, că nu mă supăr) atunci e musai să facem și o trimitere la „katarsis-ul” aristotelic, unde purificarea și înțelegerea ar veni prin pătimire sau prin reflecție intensă. Dar de unde atâta reflecție intensă, Aristotele taică?
Adeseori în ultima vreme m-am gândit la Voltaire, cel care era de părere, în Candide, că absurditatea și prostia indivizilor afectează ordinea și bunul-simț colectiv. Dar m-am gândit la el și dintr-o perspectivă dilematică, aproape chinuitor de dilematică: dacă e bine sau ba să demascăm prostia ori să ne facem că plouă, mergând mai departe înspre propria micime, atât de liniștită, ca o băltoacă de pe islazul comunal în care au călcat vacile.
Însă acum îl las pe ateul ăsta, dacă tot am vorbit de Săptămâna Patimilor. Care este o referință temporală și simbolică, apropiindu-ne de un timp al introspecției și al confruntării cu noi înșine. Dar chiar așa, cu toții, în devălmășie? Abia astea sunt basme.
Am amintit, fără pic de rușine, despre rușine. Care nu e nici cât negru sub unghie o chestie negativă, atâta vreme cât servește ca amintire și avertisment, fiind o autentică memorie pedagogică (sic!) a prostiei noastre. Da, noastre, nu am greșit. Prostia, călare pe cruce asemenea domnului Goe pe călușel, nu e doar lipsă de inteligență, ci incapacitate de a vedea binele și adevărul lui Dumnezeu. Și a purta această cruce înseamnă a fi încătușat de propriile alegeri greșite, făcându-i cu sâc divinității, și a nu le recunoaște. Asta o spun eu, mult greșitul, orb spiritual de atâtea ori, gândul ducându-mă acum, la trezie, la Ieremia (17.9), cel care vorbea, ca un poet cu har, și nu ca o gloabă literară, despre înșelarea inimii.
Să rămânem nepătrunși de adevăr și după aceste zile, înseamnă a batjocori sfințenia, a nesocoti drumul spre cruce, spre înviere, a nu pricepe ce uriașă eroare e aducerea ta pe lume. Prostia e păcatul suprem, și e mare fătătoare, din ea născându-se toate celelalte. Ducând la ne-smerenie, la alienarea de Dumnezeu, la hăcuirea sufletelor delicate, la grotescul prorocit de Bosch și de Memling în picturile lor. Pot face aceia cu mai multă glagore (nu e vorba doar de istețime aici) altceva decât să fie mărturisitori ai adevărului și de a aprinde lumina unui opaiț?
Mai sunt două zile, spuneam. Un fel de numărătoare inversă în căutarea potecii care urcă spre izbăvire, înspre întâlnirea cu lumina. Care adesea orbește. Dar rușinea trebuie să rămână? Musai, am zis eu, nerușinatul. Rușinea este aici conștiința (ce vorbă mare, i-am dedicat și un poem deunăzi, ăla cu barista!) păcatului, dar nu trebuie să fie paralizantă, ci să devină memento-ul necesar lucrării pocăinței și a băgării de seamă neîntrerupte față de păcat. Și după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, pocăința adevărată se naște din conștientizarea propriei slăbiciuni și a prostiei sufletești. Tot a prostiei, vasăzică.
A ieși mai puțin penibili din propria ignoranță este deja un mic miracol dumnezeiesc. Zău, că fără El nu se poate împlini. Altfel cum să se trezească sufletul și să se deschidă pentru a face loc luminii lui Hristos? Că multe și întunecate sunt cotloanele unde stăpânește întunericul acru.
Și totuși, nu prostia în sine e capătul, ci împăcarea cu ea, concubinajul infect, mocirla care o găzduiește cu ospitalitate. Clipă de clipă, zi de zi, fără tresărire, fără urmă de fisură, înspre o moarte venind dintr-o alta încă și mai neantizantă. Omul nu cade dintr-odată — se așază. Poimâine începe Săptămâna Patimilor. Vor fi lumânări (dar câtă lumină?), vor fi cuvinte (pentru aceia care pângăresc până și ideea de minune, tot vorbe goale), vor fi gesturi ritualice (și bigotisme, desigur). Toate la (ne)locul lor. Și, cu puțin noroc, și noi. Tot acolo unde am fost. Neschimbați. Întregi în aparențele dogite, goi pe dinăuntru, niște râme călcate în picioare, ajunse pe stradă după ploaie.
Iisus, cel care a propovăduit iubirea, a fost trădat de un sărut. De ce ne-am mira atunci dacă, într-o zi, proprietarul unei minți strălucite (asta da proprietate) ar fi ucis de prostie?…
