„Aceia care tac sunt cei ce dau hrană crocodililor,
în speranța că vor fi mâncați ultimii.” Ronald Reagan
Numai cei dăruiți știu prețul iertării. Mai cu seamă dacă poartă amprenta suferinței cu sine, ca pe o amuletă norocoasă sub capacul căreia au înghesuit, sfidând spațiul și înțelegerea comună a lucrurilor, toată filozofia de viață a ultimului samur momit cu muzica lui Isaak Șvarț* pentru a deveni gulerul celei dintâi iubite din sonetele eternității clincănind la gâtul clondirului cu agheasmă. Iar când aceștia sunt robi ai cuvântului (o dulce tiranie, de altminteri), trauma, ca rană sufletească, de o cu totul altă adâncime decât în cazul oamenilor obișnuiți (poate numai fântânile cu cumpănă ale Bărăganului să mai fie atât de adânci), capătă strălucire de diamant furat sub amenințarea tăișului lunii, capătă rost. Și fără să vreau, vorbind despre asta, gândul mă duce către Viktor Frankl, cel cunoscut drept profet al sensului vieții, miraculosul supraviețuitor a patru lagăre de concentrare naziste, autorul unei cărți fenomenale, „Omul în căutarea sensului” (Man’s search for meaning). Doar acela care se dezbară de uman, aidoma unui schimnic arvunit sfințeniei, care cunoaște ca nimeni altul gustul desăvârșirii mestecenilor închipuind sitari în fiecare asfințit decăzut din drepturi, ar fi putut spune, așa cum a spus-o în lucrarea mai înainte pomenită, ilustrul vienez: „Omului îi poate fi luat totul, dar nu și ultima dintre libertățile omenești: aceea de a-și alege atitudinea într-un anumit set de circumstanțe, de a-și alege propriul fel de a fi.” Dar nu despre Viktor Frankl este textul de față. S-a vorbit mult, și s-a speculat pe măsură, de cele mai multe ori ca scuză pentru apartenența unuia ori a altuia la tagma lichelelor, aducându-se în discuție până și letopisețul lui Miron Costin în sprijinul ideii, cum că nu omul ar fi deasupra vremilor, stăpânindu-le, ci dedesubtul lor, ca o chemare urzită de ghețuri hipnotice făgăduite cinelor de taină, fiind nevoit să-și arcuiască spinarea, să-și lepede cioturile de aripi cu care se vine pe lume, spre a fi mai ușor de încălecat, ca într-un joc de copii, de cei ce ling degetele cadavrelor de glorii rămase neîngropate de la zdrobitul metaforelor încoace. Găsit de orice busolă a valorii intrinsece, demnității cu galoane de amiral iubit de lebede și a bunului simț neaoș, oriunde s-ar duce, domnul Radu Ulmeanu, autorul romanului pe care tocmai l-am dat gata ** (deși s-ar putea spune și invers, pentru că densitatea celor peste patru sute de pagini e o încercare pentru cititor), este unul din (prea) puținele exemple de scriitori care n-au pactizat cu diavolimea ideologică a epocii de aur (și câte contraexemple nu sunt!), negustorindu-și principiile, alegând libertatea. Libertatea de-a se mângâia cu ascultatul plânsetului ciurdei de adevăruri crescute în carne, taman aici, într-un ținut al pierzaniei absolute, în care totul pare sortit încremenirii, năzăririle, gubernie cu gubernie, uităturile piezișe, comersanții de piei și de idei, sângele crivățului, mierea de mană, realismul ostoit de atâta fericire cheltuită aiurea, vinurile morții, totul, face din această carte o pildă, cu tușe aproape biblice. Libertatea de-a fluiera în biserică, s-ar putea spune, pentru că asta înțeleg aceia care pupă îngenuncheați poalele anterielor purtătorilor de epoleți pe sub sutane și care le scuză atâtor Mache, asemenea celui de la Constanța, turnători cu vocație de viermi neobosiți, încălcarea sfintelor pravile privitoare la taina spovedaniei, niște inși aflați dincolo de hotarul nins al iubirii aproapelui, niște proști solemni ca o podgorie demolată de vânturile ascunse în căușele bucuriilor traficanților de îngeri din alabastru, niște nimicuri cu ifose țepoase, regurgitate din silă. Nu valoarea literară a romanului face obiectul prezentei scrieri, pentru că este una în afara oricărei contestări, și sunt convins că se va scrie mult despre asta (ba chiar e obligatoriu), ci dimensiunea civică, de cetățean (iar uneori meseria de cetățean e mai importantă decât aceea de scriitor) trăitor printre păianjeni dăinuind otrăvurilor mulse de mai marii zilei, în ciuda celor ce-i vor pe autorii de literatură ca pe niscai conțopiști buni de închis în debarale, laolaltă cu șipurile visând la truda alambicurilor de la subsuoara toamnelor stranii alicite odată cu dropiile stepelor tăcute, de unde să nu se audă vreun cuvânt de crâcnire, de disidență, de punere de-a curmezișul. Domnul Radu Ulmeanu este om, înainte de a fi un excepțional condeier, de o polivalență descurajantă pentru vulpile jinduind cu ochi bulbucați după strugurii mustoși cățărați pe bolta stelară, pe care viața printre jivinele literare ale vremurilor de plumb l-a făcut să pară dintr-o stirpe clădită din îmbobocirea macilor lui Monet crescuți chiar în siberiile colecționate de domnia sa (cică toți le-am avea pe-ale noastre), dând cu tifla coborâșurilor pârguite la lumina licuricilor. Pare că a găsit ogorul roditor acolo unde nimeni nu îndrăznește să pună vreo sămânță, în taigaua lui Dersu Uzala, și de la înălțimea zăpezilor ghemuite în vălătucii alb-vineții ai norilor înțelepțiți de tristețe, se uită cu înțelegere la lumea de jos, ca la o icoană salvată din foc, roasă pe la colțuri de vise cu dinți de gângănii cântătoare la flașnetă. Rezistența la facil e sinonimă cu rezistența la compromis în cazul acestui autor singular, iar neaplecarea domniei sale, pe care adepții capului plecat o socot a fi o inacceptabilă abatere de la normalitate, de la o normalitate a depersonalizării molatice, cu iz de pelagră dezgustătoare, este curajul celui ce se vrea a fi el însuși, om, și nimic altceva, bob minuscul de dumnezeire culeasă de degetele măicuțelor de la Iezer dintre florile uimirilor lipite de tălpile învierii celei de apoi. Într-un memorabil poem, Constanța Buzea spunea: „Urzică fantastică este curajul/el crește lângă tine/și trebuie să riști să te doară/atârnă-te de el/ca de un odgon de corabie.” Asta a făcut autorul Siberiilor, s-a aninat de identitatea sa ca de un odgon, în vreme ce alții exersau slujul, târâșul pe coate, umilința animalului înjugat pentru un braț de paie mucede, delațiunea, abandonul sensului, minciuna boită în culorile grotescului, rânjetul, și de aceea merită a fi privit cu mâna streașină la ochi, ca atunci când te uiți înspre un far prea apropiat, ademenitor de sirene înamorate de țărm.
Mihail Soare
*Autorul muzicii filmului Vânătorul din taiga, al lui Akira Kurosawa
**Radu Ulmeanu, Siberii, Editura Tribuna, 2017
