Mi-a intrat în cap, și asta de copil, iar până acum nimeni nu mi-a scos-o, că oamenii care înseamnă ceva pentru un amărât ca mine, aflat la marginea dinspre abis a lumii, împins acolo de vânturi așa-zise neprielnice (aiurea, uriașă eroare!), ar fi purtători de nemurire. Într-o vreme în care omenirea și-a pierdut menirea, aceia puțini care aduc în vreun anume fel cu Aureliu Goci par pentru ceilalți, luați de valul neiertător al zilnicăriei de două parale, numită îndeobște viață, doar niște inși precum cei loviți de albinism, exemplare ciudate și nimic mai mult. Nu iau în seamă zvonul căruia omul ăsta s-ar fi prăpădit, astfel că scriu despre domnia sa, cum nu se poate mai firesc, la timpul prezent. Dacă acum niște ani, când amândoi eram mai tineri (prea tineri poate, pentru vârstele noastre din actele oficiale), i-am dedicat un eseu în care făceam trimitere mai mult înspre personalitatea complexă a criticului și istoricului literar Aureliu Goci, socotindu-l drept un „latifundiar al domeniului”, pornind de la paradoxala zicere a lui Georg Christoph Lichtenberg, cel care anticipa, cu pricepere de anahoret înaintevăzător, afirmând: „Printre cele mai mari descoperiri ale minții omenești, din ultima vreme, se numără, după părerea mea, arta de a critica o carte fără a o fi citit.” Și scriam acolo că, spre deosebire de alți confrați, domnul Goci chiar citește cărțile despre care scrie (iar când spun asta, din păcate, nu bat câmpii), cu o pasiune de proaspăt descoperitor al tainelor slovei, cucerit de strălucirea smintitoare a nestematelor ascunse ochilor loviți de hipermetropie ori de vreo boală fără leac a vederii, beteșugind pe veci și înțelegerea lucrurilor mărețe ale creației. Numai că acum las la o parte anvergura profesională, contestabilă doar de către ticăloșii văduviți de umbră, alăptați la țâțele sterpe ale neînstării, care mișună prin geografia strâmtă a literaturii, niciodată pândiți de veșnicia divinului, și mă îndrept, cu sfiala revendicată de o asemenea manoperă, către omul viețuitor în trupul literatului, ca dimensiune fundamentală a oricărui individ aparținător speciei. Iar Aureliu Goci are (da, are, nu avea) o detașare maiestuoasă ca o plutire de melancolie nesupusă judecății, o bonomie îngerească, de pajiște iubită de fluturi cu aripi de peruzele traficate de mai marii paradisului, un soi de umilință de monah slăvindu-l pe Iisus în fața frumosului autentic, fiind deseori privit dintr-o perspectivă simplistă și simplificatoare, drept un personaj simpatic aruncat din nacela timpului. S-ar putea spune că și-a făcut din existență o operă literară plină de farmec căutat cu lumânarea, dar nu e deloc așa, deoarece omul acesta, doar aparent original (și ce puțini oameni sunt pe lumea asta ca o mulțime nedeslușită de soldăței țepeni din teracotă!), a predat lecția firescului și bunului simț (un excentric, s-ar putea spune uitându-ne în jur) oricărui cunoscut de-al său căruia nu i-a fost frică de uitătura exuberantă a bunătății sălășluite în poveștile zăvorâte în uimirile ultimilor bufoni prefăcuți în fluturi. Cei ce pomenesc, într-o astfel de clipă a tristeților transformate în doruri de singurătăți urzite la hotarul dinspre miazăzi a întregirii sfințeniei năpădite de roua rugăciunilor nerostite vreodată, cuvântul acela sunând ca un talger căzut pe paviment, săvârșesc o necuviință de neiertat. Pentru că Aureliu Goci nu a învățat murirea, așa cum o învață toți nătărăii robi ai nefericirii, și nici nu o va învăța, rămânând la fel cum era omenirea la vârsta de început a nădejdilor înmugurite pe lujerii vaierelor clopotelor bântuind nopțile dumnezeilor încă neuciși de pietrele bodegarilor ascunși îndărătul luminii.
Mihail Soare
Sfârșit de octombrie, 2024
