(În loc de postfață la volumul Într-un oraș fără teatru*)
Într-o țară în care anul trecut 11 milioane de cetățeni nu au citit nici măcar o carte, întrebarea de ce mai scrii e cât se poate de legitimă, și mi s-a pus nu o dată (presupun că și altora), în felurite împrejurări, atunci când nu mi-a reușit eschiva îngăimând răspunsuri neinteligibile, din postura șoarecelui înghesuit într-un ungher de motanul hămesit. Ba mai mult de-atât, unul dintre cititorii mei, trăitor de ceva vreme în Norvegia, acolo unde nopțile sunt atât de lungi încât e musai să te apuci de citit, dacă nu vrei să devii alcoolic, a avut tupeul să mă întrebe dacă trăiesc din scris. „Ikke”, a venit răspunsul meu împiedicat în limba acelor ținuturi ale memoriei înghețate în mai mult de un mileniu de monarhie. Adăugând, de data asta în graiul alor mei (poate că alor meu era mai nimerit spus, ne-prea-regăsindu-mă în ceea ce aud și citesc zi de zi, doar din vina mea, se înțelege), „din scris mor”. „Și tot de acolo îmi vine și învierea”, ar fi trebuit să mai zic, pentru deplinătatea adevărului rătăcit în chihlimbarele ultimilor baladieri.
Pot afirma, fără vreo urmă de îndoială, că mi-am clădit singurătatea și mi-am consolidat-o zdravăn cu ajutorul literaturii, dându-i astfel o ferecătură de icoană furată de tâlhari laolaltă cu alte odoare, înspre care nu e bine să privești. Am avut dintotdeauna o obsesivă teamă de ridicol, și taman de aceea prezențele mele în spațiul public, cu lansări de carte, cu evenimente udate cu șampanii ieftioare ori cu neaoșe vinuri de buturugă dezlegătoare de limbi și cu invitați firoscoși, degrabă ridicători în slăvi pe orice picernic posedat de patima autorlâkului, asemuindu-mă (doar din acest punct de vedere, nu altcumva) cu depravatul acela de Baudelaire, care în Jurnalul său se văicărea că deține în proprietate „o nesfârșită greață de afișe”.
Profitând de statutul de autor privilegiat, acela de-a fi lăsat de capul meu de către Valentin Ajder, editorul volumului de față, ori de câte ori am câte-un manuscris de publicat (astfel că va afla ce-am scris aici abia după ce răul va fi fost făcut, după tipărire, vasăzică**), voi cita dintr-un interviu de-al domniei sale, adiacent, oarecum, temei: „În virtutea libertății de exprimare, des confundată cu literatura, se publică foarte mult. Invers proporțional față de cât se citește. Am impresia că suntem ca înainte de potop și toți vor să prindă un loc în corabia/biblioteca lui Noe/ Gutenberg.(…)Nu știu dacă putem depista un profil recognoscibil al cititorului de poezie. La fel cum nu știu dacă e foarte diferit de cititorul de proză. Sunt oameni interiorizați, mai mult ochi decât gură, cu mai multe întrebări decât răspunsuri, căutători neobosiți de frumos. Purtători de cărți mai mult decât de bucăți de plastic inteligente, capabili să stea liniștiți în fața unei cești de ceai ori cafea, adică, cel puțin dubioși pentru butonatorii grăbiți de azi. Am citit de curând o glumă care s-ar potrivi cititorului generic de azi: stă la cafea, singur sau în compania cuiva, fără calculator, fără tabletă, fără telefoane, ca un… psihopat!”
Se publică mult, al naibii de mult, intensiv aș zice, amintindu-mi de „Dracula Blues” al lui Alexandru Andrieș („În producția de țepe suntem, Doamne, pe primul loc în lume/I-am depășit pe-americani, fără rușine, putem spune”), e neîndoielnic, iar asta explică, într-un anume fel, că se citește atâta de puțin (fiind în coada Europei, în urma bulgarilor chiar), oamenii ăia care-și zic autori (uneori le mai zic și alții, că de-aia sunt plătiți) fiind mai ocupați cu scrisul. Există festivaluri și recitaluri botezate fistichiu (firește că și în rongleză, important e să sune altfel), organizate pe te miri unde, mai toate din bani publici, unde audiența e de obicei formată din poeți care-și citesc unii altora operele, declamând teatral, așijderea unor actori din teatrele ambulante de pe vremuri, așa cum există și reviste de profil (tot din banii tuturor scoase, dar confiscate de niște foști vajnici membri ai partidului comunist, cei mai mulți), care publică pe bază de reciprocitate productele recomandate ale unor demoazele (dar nu numai, bineînțeles), însoțite de poze iscusit prelucrate, un adevărat montagne russe smintitor, ce l-ar face să creadă pe un cititor mai naiv că doar acele persoane/personaje alcătuiesc adunătura lirică al nației. Ca să nu mai pomenim de avalanșa de antologii ori de volumele de autor apărute cu o frecvență de-a dreptul uimitoare (fără ghilimele). Argumente suficiente pentru a afirma cu tărie că avem poeți, și avem poezie.
Doar că lecturând multe dintre aceste „poeme” (fără a abuza de discernământ***, într-o epocă a non-discernerii universale) ai putea crede că se dorește acreditarea ideii că nimic nu e mai simplu decât a scrie poezie (nici de gramatică elementară nu e nevoie), fiindu-ți suficiente aceleași două sute de cuvinte folosite la șuetele de toată ziua ori la piață, un intelect nu prea sprințar, de culegător din preistorie, și o cultură de tip Google. Până la urmă, Erich Maria Remarque avea dreptate: „Tatăl meu, un om, de treabă, îmi spunea: Nu-ți pierde incultura, n-o vei putea înlocui niciodată.”
Eu rămân, oricât aș vrea să cred că sunt contemporan cu mine însumi, numai un bijutier anacronic, făurar de vise sortite a fi doborâte cu praștia în asfințiturile fiecărei lumi în care mai este măcar un mesteacăn, asumându-mi obrăznicia de-a crede, întocmai ca Mallarmé, cum că: „Poemul are loc de unul singur“. Fiind doar el, ca dar al său, nejelindu-se după vecinătăți puse pe căpătuială.
Deunăzi am intrat într-un magazin de cărți, devenit o prăvălie cu mai de toate, dintr-un mall oarecare, și în tot acel pogon de spații comerciale frumos mirositoare am găsit, habar n-am cum, un raft ce avea lipită o minusculă etichetă cu poezie, fix două policioare fiindu-i alocate acestui gen ce pare a se afla, luându-ne după aparențe (după aparențele arătate unuia ca mine, atât de îngust în cele ale spiritului, încât aș putea intra prin urechile unui ac de brodeză flamandă), pe iminentă cale de extincție.
Așa că a mai scoate o carte de versuri (ce se va regăsi și în librării) nu mi se pare a fi o mare scofală (nici măcar nu țin o evidență a lor), mai cu seamă că îmi e tot mai greu să pricep ce e aceea poezie, neputință pe care mi-o recunosc umil, ca și când ar fi un beteșug rușinos, din cele ce fac să te ascunzi de lume. Poate că și e, iar atunci eu sunt ne-poet. De unde și titlul acestui text, inspirat de Hölderlin, client cu acte în regulă al balamucului din Fübingen și chiriaș pentru patru decenii al tâmplarului Ernest Zimmer, cel ce se întreba: „la ce bun poeții în vremuri sărace?” Iar faptul că am făcut trimite aproape excesiv la zisele altora, cu mult mai credibili și mai greu de ucis, nu este decât expresia naturală a fricii că nu vor zbura înspre mine, aruncate din cetatea binemeritatei repugnanțe de fum, pietrele colțuroase ale unui munte întreg.
Autorul, sfârșit de septembrie, 2024
*Apărut la Betta (2024), tipărit la Hoffman, în curs de apariție, într-o ediție ușor adăugită, la Editura Eikon
**În cele din urmă am eliminat acest text din manuscrisul dat spre tipărire
***„Discernământul rămâne cea mai de preț calitate a spiritului” (Gabriel Liiceanu)
