Nu-mi plac oamenii care se iartă pe ei înșiși cu mărinimie demnă de alte cauze, luând-o apoi de la capăt cu alte greșeli sau păcate. Mai degrabă îi privesc cu milă. Poate fi și silă, nu zic nu. Îmi par a se substitui lui Dumnezeu. Nu cred că noi, muritorii, avem dreptul de a ne ierta. Oamenii aceia dau vina pe împrejurările potrivnice, pe stelele nealiniate cum ar fi vrut mușchii lor, pe cauze care nu ar avea legătură cu ei, și trec prin viață ca niște câini murdari de noroi și plini de ciulini, nepăsători, fără a se uita înapoi. Nu dau două parale pe ei. Poate că nici ei pe mine, nefiind asemenea lor. Unii dintre aceștia nu-L vor găsi Dumnezeu niciodată, murind taman ca javrele murdare de noroi și de ciulini, pe când alții, cu mult mai puțini, atât de puțini, vor descoperi divinul. Era înăuntrul lor, doar că ascuns sub glodul împroșcat de mersul de-a-ndăratelea pe care și-l aleseseră ca fiindu-le rost. Dar de pe urma lor suferă din gros alții, arareori ei înșiși.
Nu-mi dă mâna să fac pe moralistul, dar atâta timp cât îmi asum și vinile altora, măcar la niscai rânduri, ca fierea de dulci, am dreptul. Nu știu cum să le zic acestor rânduri, dacă sunt despre responsabilitate, despre vină, despre iertare, dacă e o chestiune de etică sau despre spiritualitate, habar nu am.
Să mă iert eu pe mine, chiar nu știu cum vine asta. În creștinism, din prea puțina mea știință, iertarea ultimă aparține lui Dumnezeu, dar căința sinceră și schimbarea vieții rele sunt lucruri esențiale, bune de luat în calcul. A te declara singur iertat, fără o schimbare nemincinoasă, nu e decât o amarnică și ticăloșită înșelăciune. Îmi vor zice unii că omul nu trebuie să rămână blocat ca o pisică între ulucile gardului, paralizat de culpe, într-o stare de vinovăție permanentă. Să-mi zică, dar eu voi rămâne cu ale mele.
Indiferența morală nu îi rănește doar pe ceilalți, până la urmă ajunge să fie ucisă însăși gazda acesteia, individul care a hrănit-o cu nemăsură. Când am zis de câinii „plini de noroi și ciulini” n-am jonglat cu o metaforă, de amorul artei, de dragul stilisticii. Că divinul ar putea exista înăuntrul omului, dar ascuns vederilor și înțelegerii, asta e o idee la care n-aș renunța nici dacă aș fi amenințat cu crucificarea în piața publică. E și un fel de consolare: cum că omul (dar care om, și aici sunt de spus multe, însă nu omul ca specie, cu ghiotura) poate rătăci multă vreme (toată viața sa pământeană chiar), însă nu este definitiv pierdut. Culcați-vă pe urechea aia!
Ce-o fi mai rău, până la urmă: autoiertarea în sine, ca act de generozitate gratuită, sau mai lipsa schimbării reale după nelegiuirea făcută? Pentru că cele două pot arăta asemănător la o primă vedere, ba și la a doua, dar moral sunt destul de diferite. Eu, de la amețitoarea înălțime a ignoranței proprii, cred că autoiertarea determină în mare măsură lipsa schimbării. De aceea sunt atât de puțini aceia care pricep ceva. Și, de regulă, în urma unor lovituri.
Dacă omul se declară singur iertat prea repede, presiunea de a se schimba dispare ca prin farmec. Fără presiune morală sau fără consecințe resimțite până la os, e foarte ușor să repeți aceleași greșeli, să comiți aceleași păcate. Dacă aș fi mai „tupeist” (am împrumutat termenul, altfel nefolosindu-l vreodată) aș afirma că lovitura trezește conștiința. Ce cuvânt mare mai e și ăsta!
Și dacă tot suntem, nitam-nisam, tradiționaliști (daci liberi, adicătelea, cu muieri bătute și înjurate, tratate ca în Iran) trebuie să amintim că s-a mai spus asta de-a lungul vremurilor: că omul rareori se schimbă, că schimbarea reală apare când iluzia despre sine se sparge (și ce zgomot asurzitor face atunci!), și că arareori se întâmplă asta în lipsa eșecului, pierderii, rușinii, durerii crunte. Iar lovitura are rolul de a face imposibilă minciuna pe care ne-o spunem despre noi și numai așa apare ici-colo câte-o căință autentică, și nu doar câte o justificare idioată. Există și o nuanță amară: nu orice lovitură produce trezire. La unii indivizi scoate la iveală încă și mai multă încrâncenare, și mai mult cinism, și o mai gonflată justificare. Mustăciosul Friedrich Nietzsche observa că omul își construiește mereu justificări pentru a nu se vedea pe sine, iar franțuzul Pascal scria că omul este expert în autoamăgire morală. Să ne bucurăm că și mai înainte de Marcel Ciolacu lucrurile stăteau cam la fel.
Întorcându-mă la oile noastre și lăsând berbecii în pace, aș merge mai departe, dacă nu cumva voi da, ca Ieremia, cu oiștea-n gard. Zicând că de multe ori plata păcatelor (minimalizate, fiind ale noastre) cade asupra copiilor, a celor apropiați. Atât de apropiați încât tot ei îi îndepărtează și îi dau pe mâna suferinței. Frumos, n-am ce spune! Și în multe tradiții, dragii mei nevinovați, există chiar formulări explicite ale acestui lucru. Precum în Biblie, unde apare ideea că păcatele părinților pot avea consecințe asupra generațiilor următoare, dar și în studiile de psihologie, alta decât aia din cabinetele în care se eliberează adeverințe nașpa pentru te miri ce. Cei care au greșit nu au nevoie de judecata altora, se absolvă de vină pe ei înșiși, dar ce să vezi, ponoasele le trag alții. Partea și mai dureroasă este că aceiași oameni ajung uneori să îi îndepărteze tocmai pe cei pe care i-au rănit. Și din punct de vedere uman, asta se întâmplă (nu rar) pentru că apropierea de cei răniți amintește de vină, iar mulți preferă să fugă, ca dracul de tămâie, de această oglindă. Dar gânditori (sună aiurea, știu, tot omul ar trebui să fie gânditor) precum Carl Jung sau Viktor Frankl au scris despre faptul că omul poate transforma suferința primită într-o conștiință mai lucidă, care nu repetă aceeași nedreptate. Însă cât de rar, și cât de multă luciditate cere.
Mulți oameni care au crescut în suferință sau nedreptate nu repetă răul în mod intenționat, dar o vreme pot trăi sub influența lui, obișnuiți ca măgarul cu samarul, fără să-și dea seama. Pot purta vina sau rușinea care nu le aparține (și ce greu apasă!), pot accepta relații nedrepte pentru că li se par normale ori comode, pot avea dificultăți de încredere în semeni sau de apropiere de alții. Dar când se pogoară conștientizarea, lucrurile se pot schimba. Numai că momentul ei face diferența. Dacă se îndură și vine devreme, omul își poate construi viața mai liber de acele nesuferite răni, dar dacă vine târziu, poate descoperi că multe alegeri au fost deja fumate, influențate de trecut. Atunci e mai greu, dar războiul nu este pierdut întrutotul. Și uite cum sunt nevoit să-l amintesc din nou pe Jung, cel care spunea ceva de felul ăsta: „ceea ce nu este adus în conștiință apare în viața noastră ca destin”. Cu alte cuvinte, până când omul nu vede limpede ce s-a întâmplat, trecutul poate continua să-l influențeze din umbră, să-i pună piedici, să-i dea cu tifla.
Doar că scepticul din mine crede că reflecția interioară dezvăluitoare sau cum s-o numi, tot de lovituri și îmbrânceli e stimulată și ea. Ca să vezi când apare spațiul de reflecție. Vechiul meu prieten Søren Kierkegaard scria că omul începe să se raporteze cu adevărat la sine abia când e în criză, iar același Jung spunea că „nu există conștientizare fără suferință”. A mai fost unul Frankl, care tot cam așa zicea. Pesemne că și alții, dar cu care eu nu m-am tras de șireturi.
Nu că sparge ca pe un balon de săpun autoamăgirea o lovitură bine țintită, dar marea fericire (sic!) e că aceasta face loc unei tăceri interioare unde, în afară de întrebarea „ce fac eu cu viața mea?”, nu se mai aude nimic. Doar că unii se închid și se înăspresc, în vreme ce alții (puțini, însă) se deschid și încep să înțeleagă, lovitura fiind numai începutul. Încheind pasajul ăsta îndrăznesc a le spune optimiștilor de serviciu că acea conștiință morală a omului se trezește mai greu ca un paznic de noapte uitat de schimbul lui în post și care a mai și băut o litră de rachiu. De-aia e nevoie de o zguduire.
Poate ajunge omul singur, de capul lui, la această luciditate fără o suferință serioasă, sau suferința este inevitabilă pentru a vedea adevărul gol-goluț despre sine? Și iarăși pesimistul, pe care-l găzduiesc cu tot mai mare cu drag, afirmă că este inevitabilă, este de dorit. Altfel viața e ca o trecere a unei gâște prin apă. Și iată că pentru a scăpa de înjurături, îi pomenesc din nou, cu oarecare parșivenie, pe danezul Søren Kierkegaard care considera că omul devine cu adevărat el însuși doar când trece prin angoasă, dar și pe Nietzsche, cel ce era de părere că suferința e o forță care poate adânci și forma caracterul. Or mai fi fost și alții, dar cu aceia nu am băut măcar o bere.
Suferința îl apropie pe om de Dumnezeu ca Adevăr ultim, apropierea de adevăr fiind, în același timp, apropiere de Dumnezeu. În această perspectivă, suferința devine un fel de dezvăluire care rupe iluziile și îl pune pe om față în față cu realitatea lui cea nemăsluită. Și iarăși ajungem la cărțile vechi și sfinte, pomenind spusele lui Iisus din Evanghelie: „Eu sunt calea, adevărul și viața.” Și mulți gânditori creștini au văzut suferința ca pe un drum spre această întâlnire, oprindu-mă, cu toată iubirea de care sunt capabil (și sunt) la drăguțul de Sfânt Augustin, cel ce spunea că omul caută multe lucruri în lume până când descoperă că neliniștea lui se liniștește doar în Dumnezeu.
Îl mai pomenesc și pe C.S. Lewis (confundat de Geoană cu Carl Lewis, atletul), și mă retrag să-mi ud florile zbuciumului personal. Era să uit: suferința este uneori „megafonul lui Dumnezeu”, prin care El trezește o lume adormită. Cam asta zicea C.S. Lewis.
6 martie 2026
