N-oi fi un mare înțelept, și nici vreun erudit la care să te uiți ca la soare, dar am destulă experiență de viață (asta nu că ar fi meritul meu), care îmi permite să evaluez lucrurile fără ură și părtinire, nu din postura gâlcevitorului cu lumea, însă cu tristețe. Și mă refer la apăsata amprentă lăsată asupra ADN-ului românilor de comunismul atot și atoatebiruitor, ce pare a fi dus la nimicirea unui sistem sănătos de valori și principii, altădată funcțional, și la o suficiență dezgustătoare, din perspectiva căreia urcatul scroafei în copac a devenit normalitate.
Sunt oameni care își neagă cinic ascendența, o falsifică într-un mod grotesc și o vând ca atare acelora dispuși să fie batjocoriți. Inși abia alfabetizați, provenind din neamuri de slugi, dar care, odată ajunși în vârf, prin forța împrejurărilor, devin cei mai ticăloși stăpâni, niște tirani. Ei cred că pot (răs)cumpăra iertarea nemerniciilor lor, carențele de cultură și de caracter, tot ce le lipsește. Iar atunci fac pe religioșii și se așază în primul rând la biserică, la slujbă, chiar dacă nu înțeleg o iotă din cele predicate acolo și pe care, oricum, nu dau două parale. Ba mai fac și pe ctitorii, autodenumindu-se astfel, atunci când, ajunși în vreo funcție, numiți ori aleși de votul celor săraci cu duhul, scapă printre degete câțiva firfirici pentru câte un lăcaș de cult. Dar nu din buzunarul propriu fac pe mărinimoșii, batjocorind instituția ctitoritului. Pentru ei religia fiind totuna cu o materie școlară oarecare. Oricum, străină lor. Alta e credința.
Nu-mi permit să judec, constat. Deoarece creștinismul încurajează discernământul moral, dar descurajează judecata aspră a persoanelor. Ideea din Evanghelie („Nu judecați, ca să nu fiți judecați”) nu-mi interzice evaluarea, dar știu bine că atrage atenția asupra pericolului de a transforma analiza în condamnarea persoanei luată în cătare. Teologia creștină afirmă că fiecare om este creat „după chipul lui Dumnezeu”. Iar asta include și persoanele corupte, pe cele ipocrite, moral discutabile, căzute.
Când spun „neam de slugi”, nu e nimic depreciativ aici, e o nevinovată nuanță. A avea meserie de slugă, înseamnă și a fi ospătar sau frizer, bunăoară, a-l sluji pe clientul tău, pe acela ce are nevoie de serviciile tale, pe aproapele tău, cunoscut sau necunoscut, până la urmă. Iar în acest sens nuanța este, cred eu, legitimă, în afara discuției ce vizează planul teologic, unde are un corespondent important, fundamental. Și dacă în limba română, „slugă” a ajuns să aibă adesea o conotație peiorativă, etimologic și spiritual ideea de „a sluji” nu e deloc negativă, pentru că în tradiția creștină slujirea este chiar o virtute centrală.
Termenul de slujire apare constant în Evanghelii, iar modelul e Însuși Iisus, care spune că nu a venit „ca să I se slujească, ci ca să slujească”. Aici slujirea nu înseamnă ploconire umilitoare, compromis social, cârdășie obscură, ci o atitudine activă de a fi în folosul celuilalt, de a-i fi sprijin curat, străin oricărui interes mărunt. Chiar și liderii, în viziunea creștină autentică, sunt chemați să fie „slujitori”, nu stăpâni. Și nu o dată am văzut personaje șterse intelectual, dar debordând de parvenitism, ajunse în câte-o dregătorie, chiar dintre cele mai înalte, unii dintre ei doar niște unelte ale altora încă și mai ticăloși, care se cred stăpânii acelora pe care ar trebui să-i slujească. Și din truda cărora își fac averile, prin furtișaguri abjecte, prin fraudă, prin șantaj și amenințare, prin cumpărare de influență. A sluji nu e totuna cu a face sluj.
Deci nu doar că nu e nimic disprețuitor în sensul acesta, dar ideea merge în direcția unei antropologii creștine profunde, unde omul este chemat să fie în relație de slujire sinceră, de ne-umilire, și nu de dominare tiranică, de stăpânire absolută a ceva material sau a cuiva. Când am zis că unii „își cumpără iertarea” sau că adoptă o formă de religiozitate exterioară nu am făcut decât să readuc în lumină o temă mult prezentă în tradiția creștină, iar dragii profeți din Vechiul Testament, dar și Iisus au criticat aspru ipocrizia religioasă, formele fără conținut, fariseismul grețos, nimicnicia. În ceea ce afirm există un solid fundament teologic: religia autentică nu este comportament exterior, nu este ostentație de bâlci, ci o necesară, obligatorie și dătătoare de sens transformare interioară, de inspirație divină.
Teologia nu neagă influența istorică asupra caracterului oamenilor – nici nu ar avea cum uitați-vă la comunism – și există o reală înțelegere că mediile sociale pot deforma valorile morale, sistemul sănătos al acestora, uneori prăbușindu-l. Totuși, creștinismul pune accentul pe responsabilitatea personală: chiar și în contexte degradate și degradante, omul rămâne liber (și ce dar divin e libertatea!) și responsabil în fața lui Dumnezeu. Și a lui însuși. Dar asta revendică existența conștiinței.
Nu vreau să o țin tot într-o justificare, dar afirmația despre „amprenta lăsată asupra ADN-ului” este mai degrabă metaforică decât științifică ori teologică, și nu e întru nimic disprețuitoare. Creștinismul nu susține că moralitatea ar fi determinată biologic sau că ar fi transmisă ca o fatalitate genetică, prin mecanisme altfel greu de contestat din afara unei perspectivei științifice. Accentul cade pe libertatea și pe posibilitatea de schimbare a fiecărei persoane, de transformare a ei într-o „variantă” superioară celei de dinainte.
Nu cred că greșesc atunci când spun că anumite comportamente (ipocrizia, aroganța, falsitatea) sunt greșite, fără a condamna automat și definitiv persoanele care le manifestă. Teologia spune că omul poate fi corupt de circumstanțe, făcându-i un hatâr în felul acesta greșitului, minimalizând gravitatea vinovăției sale. Poate că polemistul din mine îngroașă ici-colo câte ceva, dar polemistul ăsta știe că teologic adevărul nu se măsoară în acte de dramatizare artistică și că realitatea morală rămâne mai nuanțată decât caricatura pe care o creează polemica. În plus, în tradiția creștină, criticul moral e chemat să se cerceteze mai întâi pe sine. Și doar cam asta fac de ceva vreme.
Nu e vorba despre dispreț aici, cum ar mai putea crede câte unul, ci de-a ne vedea, neîncețoșat, limpede, lungul nasului. Și cred că religia invită la asta, adică la autoexaminare obiectivă, având ca rezultat conștiința limitelor proprii, mai largi, mai înguste, cum or fi ele. Îndrăznesc a afirma că autoevaluarea sinceră e o virtute esențială, dar cât de rară, pe când autojustificarea prin comparație cu alții este o mreajă înrobitoare ca o capcană perversă, pusă ca o chemare a binelui. Criticându-l pe altul, dar uitându-te pe tine e ne-smerenie. Smerenia nu înseamnă să negi realitatea, ci să o privești fără a te pune deasupra ei, iar asta o știm (și) de la Sfinții Părinți. Unii dintre noi chiar de la părinții biologici.
A-ți nega neamul, ascendența reală, nu e un lucru bine văzut de religie, iar Biblia nu promovează ruperea de propriile rădăcini. Dimpotrivă, genealogiile din Vechiul Testament și chiar din Noul Testament (de pildă în Evanghelii) arată că originea contează ca parte a identității, și există un respect solid pentru continuitatea nealterată a neamului tău și pentru istoria adevărată a familiei. „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta” e o poruncă, deși nu invită la idealizarea comportamentelor sau valorilor familiei tale, unde meritele nu trebuie puse în dreptul cuiva anume. Până la urmă, apartenența la un neam nu e criteriu absolut de valoare. Omul nu este definit totalmente și definitiv de origine, ci de relația lui cu adevărul și cu Dumnezeu, iar transformarea este cu mult mai importantă decât originea. Însă ceea ce supără cel mai tare este desăvârșita ipocrizie a unora, care îi face până și pe ei să creadă bazaconiile debitate (cu sârg, de unde și amnezia aferentă), falsificându-și biografia, contrafăcând-o grețos, ridicol, ceea ce face ca adevărul ascuns să fie cu atât mai lesne de dibuit pentru oamenii de o altă factură.
Dacă cineva își neagă originile, din rușine sau din oportunism, teologia vede asta ca pe o problemă de neautenticitate sau ca pe o condamnabilă lipsă de recunoștință. Însă nuanța e importantă: uneori oamenii se distanțează de trecut din motive de traumă sau din dorință de schimbare. Iar aici judecata trebuie să fie un picuț (doar un picuț) mai rezervată. Oricum, religia nu încurajează negarea neamului, asta e clar. În Evanghelii chiar există o critică a celor care fac paradă de religiozitate, despre fariseism, în esență. Problema nu este credința în sine, ci transformarea ei în spectacol de prost gust ori într-un fel de instrument de validare socială. Acolo unde e văzută ca o problemă…
Niciun om nu este înnobilat de ascendență și nici înjosit de ea; ceea ce îl definește este adevărul cu care își poartă numele (indiferent de sonoritatea lui), memoria peste care nu s-a tras cortina întunecată a minciunii, faptele.
