Probabil că nu multe nații ar fi putut scoate din adâncul puțului gândirii lor o zicere precum asta: „să faci ce spune popa, nu ce face popa”. Culmea e că deunăzi l-am auzit pe un jurnalist specializat pe teologie îmbrățișând-o. Ba mai mult, citându-l pe Petre Țuțea, cel care spunea că el îi zice preotului „sărut mâna, părinte”, și chiar i-o sărută, gândindu-se că e slujitorul lui Dumnezeu și că are nevoie de mijlocirea lui. Pomenitul jurnalist nedând nuanțe opiniei sale, invitându-ne să ne facem că plouă, chiar și atunci când soarele strălucește generos. Dar una e să dormi în șanț, beat (iar uneori drumurile preoților mai duceau pe lângă vreo povarnă), alta e să fii turnător și să trimiți la pușcărie sau la moarte oameni, făpturi făcute după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Uitând și că pe vremea lui Țuțea parohiile nu se cumpărau, ca acum, iar pe mulți dintre preoții aceia îi va fi cunoscut în închisoare.
Firește că zicala aceasta exprimă ideea că adevărul unei învățături nu depinde neapărat de virtuțile celui care îl transmite sau care încearcă să o facă. Se poate afirma că validitatea mesajului nu depinde mereu de perfecțiunea mesagerului, dacă nu e din oștile îngerești, iar teologia creștină este îngăduitoare pe alocuri. Deși sunt păcate și păcate. E o diferență uriașă între slăbiciunile omenești (beția, puturoșenia, orgoliul cocoșesc) și fapte care implică participarea conștientă la răul grav. Precum delațiunea, colaborarea cu represiunea politică, având ca rezultat trimiterea unor oameni la închisoare sau la moarte. Și atunci mai e suficient să invoci simplu separarea dintre omul-om, omul-ființă din carne și oase și funcție, aruncând în derizoriu problema responsabilității morale, a pocăinței și a asumării publice?
Dar în privința lui Petre Țuțea, el însuși fiu de preot, contextul contează mult. El provenea dintr-o generație care a trecut prin pușcăriile politice ale vremii și care avea adesea un respect profund pentru preoție. Când spune că sărută mâna preotului pentru că acesta este slujitor al lui Dumnezeu, accentul cade pe hirotonie și pe rolul sacramental, nu pe o garanție ieftioară cum că fiecare preot este și un model moral.
Într-o societate degradată, cu tot mai puține repere autentice, unde minciuna a căpătat poleială de virtute, se poate spune, fără teama de-a greși, că nici preoțimea de azi nu mai este ca preoțimea de ieri. Nu sunt doar legende urbane, ci ditamai adevărurile nedistorsionate, știrile că accesul la parohii și la înalte funcții ecleziale e marcat de josnice interese materiale, de trafic de influență, de corupție. Vor fi auzit până și cei mai fuduli de urechi informații potrivit cărora un preot influent, odată cu binemeritata pensionare, lasă locul de mulsoare fiului său, chiar dacă odrasla e lipsită de orice chemare duhovnicească, ori despre mercurialul cumpărării de parohii.
Dar problema nu este zicala în sine, pentru că zestrea paremiologică a românilor e plină de formulări nemaiîntâlnite altundeva (proverbul cu capul plecat, bunăoară, și multe altele, prea multe), ci folosirea ei ca mecanism de suspendare în neant a judecății morale. Dacă este folosită pentru a spune „adevărul rămâne adevăr chiar dacă vorbitorul este un păcătos”, are o anumită logică. Cam șchioapă. Dar dacă este folosită pentru a evita o discuție incomodă unora despre fapte grave, despre responsabilitate sau ipocrizie, atunci devine mult mai greu de acceptat. Aici se află miezul nemulțumirii mele de perpetuu cârcotaș.
Desigur, adevărul este deasupra tuturor lucrurilor. Dar tot Petre Țuțea spunea că Iisus e adevărul suprem, și aici apare o altă tensiune interesantă. Deoarece pentru acest Socrate autohton adevărul nu era doar o colecție de propoziții corecte formal, ci avea un caracter foarte personal și religios. El se înscria în tradiția creștină care pornește de la cuvintele lui Iisus Hristos: „Eu sunt calea, adevărul și viața”. Și din această perspectivă, adevărul nu este doar ceva ce spui, ci și ceva ce întruchipezi, fiind tu însuți adevăr, laolaltă cu Dumnezeul tău. Presupunând că Îl ai.
Așadar, nu e niciodată destul ca un preot să rostească adevărul, existând și o naturală așteptare ca viața lui să fie, măcar în mod fundamental, în acord cu acel adevăr propovăduit. În mod cert, mai nimeni nu cere perfecțiune. Mai ales când vine vorba despre sine. De fapt, ideea pe care a fost edificat creștinismul este că oamenii sunt păcătoși. Dar există o diferență între păcatul recunoscut și lupta cu propriile slăbiciuni, pe de o parte, și contradicția sistematică dintre predică și faptă, pe de altă parte.
Din acest motiv, mulți credincioși sunt scandalizați nu atât de faptul că un cleric greșește, cât de faptul că unele greșeli par incompatibile cu misiunea pe care și-a asumat-o de bună voie. Dacă adevărul suprem este Hristos, atunci criteriul nu mai este doar corectitudinea doctrinară a predicii, ci și măsura în care viața celui care predică mărturisește acel adevăr.
În fond, chiar expresia populară „să faci ce spune popa, nu ce face popa” poate fi privită ca o recunoaștere a unei situații aparținând realității fruste, și nu neapărat ca un ideal creștin. Deoarece acesta ar fi, mai degrabă, unitatea dintre cuvânt și faptă. De aceea, în tradiția creștină, sfinții sunt sfinți. Pentru că au avut o forță de convingere uriașă, și nu doar pentru că spuneau adevărul, ci pentru că viețuiau în adevăr. Un adevăr deasupra oricărui adevăr, care nu se revendică doar ca doctrină, ci și ca mod de a trăi.
În sânul instituției bisericii ortodoxe există personaje atât de controversate încât e firesc, din perspectiva credinciosului practicant (altă formulare subțirică), dar și a oricărui om cu o doză rezonabilă de bun simț, să se întrebe dacă nu cumva ipocrizia celui ce se ploconește înaintea lor nu e la fel de mare ca a purtătorilor de anterie apăsați de păcatele grele. Întrebarea este una morală și teologică, iar răspunsul depinde mult de foișorul din care privești. Dacă vorbim despre învățătura creștină, Scriptura condamnă atât prefăcătoria, cât și mărturia mincinoasă, trădarea aproapelui și abuzul de autoritate. Dar în același timp, ea vorbește și despre pocăință, despre iertare, despre posibilitatea schimbării omului într-o rudă apropiată a lui Dumnezeu.
Mi se va spune că atunci când aud formula „Prea Sfințite” adresată unui fost turnător la Securitate, trebuie să mă gândesc că este doar un titlu protocolar asociat rangului episcopal, nu o declarație că persoana cu pricina ar fi lipsită de păcat ori că viața acesteia este sfântă în sens moral absolut Pe de altă parte, este legitim să te întrebi dacă folosirea unor titluri elogioase pentru persoane percepute ca având un trecut neonorabil creează o contradicție morală sau este scandaloasă pentru cucernicii credincioși. Dar nu îi obligă nicio buche a Scripturii pe ipocriții cu spinarea încovoiată să-i spună „Prea Sfințite” unui episcop, de pildă. Acesta fiind un titlu ecleziastic dezvoltat în tradiția bisericească, și nu parte a unei porunci biblice.
Potrivit unei obișnuințe proprii, care aduce cu zăhărelul filozofia alături de teologie, mă văd nevoit să abordez tema și din acest punct de vedere, problema putând fi formulată astfel: ce anume respectăm când acordăm onoare unei persoane? Funcția, omul, virtuțile?
Într-o perspectivă a eticii virtuții, inspirată de Aristotel cel „peripatetic”, onoarea este, cum altfel, legată de excelența morală. Și dacă omul nu posedă virtuțile pe care rangul le presupune a fi obligatorii, atunci există un motiv cât se poate de întemeiat să consideri că onorurile sunt nemeritate sau golite de conținut, ca o găleată răsturnată de toanele godacului.
Dacă e să joc rolul lui Immanuel Kant (și poate că mi-o sta bine), s-ar cuveni să afirm că aici apare problema sincerității. Să admitem că îl consider pe Icsulescu ca fiind un om nedemn moral, dar cu toate acestea îi atribui verbal (altfel, cu neputință), din dorința de-a fi aidoma majorității (gloatei fățarnice, desigur), virtuți pe care știu bine că nu le are, valoarea sa nefiind pe potriva strălucirii odăjdiilor purtate. Iar atunci intru și eu într-o formă de nedemnă fățărnicie. Totuși, dacă folosesc formula doar ca pe un titlu convențional (dar numai eu pot ști asta), situația devine, chipurile, mai nuanțată.
Aici apare și o dificultate filozofică. Termeni precum „Prea Sfințite”, „Eminență”, „Excelență” sunt, literal vorbind, afirmații valorice. Și dacă (de ce nu?) sunt luați în sens propriu, ei par să atribuie o superioritate morală sau spirituală. Dacă persoana nu o are, atunci limbajul pare să intre în conflict cu adevărul. De aceea multe tradiții filozofice și religioase au privit cu suspiciune titlurile pompoase. De altfel, există și o critică chiar mai radicală: când o comunitate continuă să acorde prestigiu simbolic unei persoane despre care (se) știe că a făcut lucruri grave, ea nu doar că îl descrie pe acel om, ci transmite și un mesaj despre propriile valori. În acest sens, problema nu mai este caracterul individului, ci caracterul comunității. Grav.
Din punct de vedere filozofic, aș spune că nu există o contradicție logică între a folosi un titlu oficial și a considera persoana nedemnă de el. Există însă o evidentă contradicție morală, dacă titulatura este înțeleasă ca exprimând o apreciere autentică a virtuților. Atunci întrebarea devine: când respectul față de instituție încetează să mai fie respect și începe să fie complicitate simbolică? Trăim asta.
Dar să ne liniștim cu droaia aceasta de întrebări care nasc alte întrebări. Până la urmă, oricât ar fi strigat, Dumnezeu nu răspunde oricui. Nici chiar multora din aceia care fac ce spune popa.
