Chiar dacă vin pe lume pentru altceva, cei mai mulți dintre oameni aleg să rămână doar un nume ce va fi trecut pe o banală bucată de hârtie: certificatul de deces. Ei judecă totul cu mintea din capul lor. Care e minte omenească. Așadar, fără înțelegerea deplină a tainelor. Gândul rău se adăpostește în creierul omului și acolo roade, și roade, și roade. Ca un vierme neadormit. Gândul bun vine atunci când mintea omului coboară în inimă, dezbărându-se de sine, într-un anume fel, de sinele pervertit de viețuirea printre alții tot cu mintea în cap. Dar nu totdeauna mintea coborâtă în inimă rămâne acolo. Câteodată nu găsește decât un hău, nelocuit, și se sperie. Preferând să se întoarcă în haos. Dar aceia care judecă, după pogorârea minții, numai cu curăția inimii, aceia sunt salvați. Pentru că L-au cunoscut pe Dumnezeu. Iar asta au înțeles-o mai întâi Sfinții Părinții Filocalici, ideea putând fi asociată cu figuri precum: Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Macarie Egipteanul ori Sfântul Isaac Sirul.
Viața trăită la nivelul rațiunii limitate face ca omul, care judecă exclusiv cu mintea sa. rămâne captiv propriilor interpretări, prejudecăți și prea multelor frici. În această perspectivă restrânsă, existența sa se reduce la un simplu nume înscris între două date, pe un act oarecare.
Gândul rău este prezentat mai peste tot în proximitatea psihologiei și psihiatriei ca o lucrare persistentă care se hrănește din spațiul mental, din ruminație și din închiderea omului în sine. Numai că închiderea omului în sine este, de multe ori, chiar deschiderea. Către înalt, către ideal, către sens. Atunci când ea este o însingurare conștientă, care nu ține de patologic și care îți arată adevărata față a lăuntrului, semănând cu fața lui Dumnezeu.
În nimicnicia lor, oamenii își doresc să le vină mintea la cap. Și nu în inimă, cum s-ar cuveni. La cap, acolo unde domnește ruminația abia pomenită, viermele neadormit al infernului, unde sporește sămânța facerii de rău, a întinăciunii, a rostului în nerost. Cu mintea aceea din cap judecă omul. Îl judecă pe altul, nu și pe el, lăsându-se laolaltă cu dobitoacele, în afara divinului, supus instinctelor primitive. Și numai cu mintea în inimă poți iubi deplin, dumnezeiește, doar așa îl poți privi pe nevrednic cu mila pe care, de fapt, nici nu o merită. Dobitoacele merită milă, ele fiind, prin definiție, ale lui Dumnezeu. Dar oamenii, despre care se spune că sunt făcuți (fabricați, alcătuiți, bricolați) după chipul și asemănarea cu El, se cheamă că sunt niște imitații. Și cât de jalnice, de cele mai multe ori.
„I-a venit mintea la cap” se spune despre cineva care, chipurile, începe a face ceea ce trebuie. Ceea ce revendică normele, tradițiile nepuse la îndoială. La Sfântul Porfirie Kavsokalivitul cred că am citit pentru prima dată despre coborârea minții în inimă, iar asta, ca pe unul ce dădea mai multe parale pe creier, m-a pus pe gânduri. Sfântul Porfirie a ajuns acolo prin rugăciune. Eu știu că voi ajunge altcumva, dacă nu cumva am și făcut-o: prin revelație și prin înțelegerea deplinului revelației. Și când mintea mea va ajunge în inimă, ea va găsi acolo chiar rugăciunea. Îmbobocită, răbdătoare, poetică.
Coborârea minții în inimă, dar nu în sens sentimental, reprezintă, de fapt, o unificare a ființei. Unde mintea se leapădă de autosuficiența ei „naturală”, omenească, și începe să perceapă realitatea printr-o inimă curățită de egoismul animalic specific și de influențele deformatoare ale lumii, ale împrejurului păgubos, colcăind de rău, nimicitor în cele din urmă.
Trebuie să trăiești experiența golului interior, dar să nu idealizezi procesul spiritual. Uneori omul își descoperă interiorul ca pe un loc pustiu, arid chiar și în făgăduințe, iar această întâlnire cu propriul hău îl poate face să fugă cu resemnare înapoi, către zgomotul cutremurător și către confuzia atotstăpânitoare.
Omul își găsește adevărata împlinire nu atunci când se încrede exclusiv în propria rațiune, ci atunci când mintea și inima se unesc într-o cunoaștere vie a lui Dumnezeu. Am regăsit viziunea aceasta, a minții coborâte în inimă, și în scrierile patristice, dar e de preferat să ajungi la o asemenea concluzie prin propria reflecție, prin revelație, și nu dus acolo de ceva formulat cu mult timp înainte, cum e dus un orb de mână. Cei mai mulți oameni au experiența opusă: întâi citesc o idee, apoi încearcă să o înțeleagă. Dar și aceștia sunt atât de puțini. Când întâlnirea vine după o căutare personală, textele vechi sunt, mai degrabă, o confirmare fericită, decât o sursă.
Sfinții Părinți vorbeau despre faptul că omul poate avea o inteligență foarte dezvoltată și totuși să fie înstrăinat de adevăr dacă rămâne ferecat în propriile raționamente, cele ale unei normalități greșit înțelese. Firește că ei nu condamnau rațiunea în sine, fiind cu toții creiere mult luminate, dar problema apare când aceasta se consideră suficientă sieși.
De bună seamă că de la distanță lucrurile se văd mai bine, iar însingurarea poate oferi claritate, dar poate și deforma perspectiva, dacă devine singura lentilă prin care privim realitatea asta ce pare a nu avea replică. De la distanță vedem mai bine unele lucruri — conformismul, superficialitatea, impostura chiar, rivalitățile duse până la nivelul animalicului, fuga după prestigiul ieftin — însă riscăm să vedem mai ales umbrele întunecate și să pierdem din vedere bunătatea discretă care există, chiar și ea, printre oameni. Dar tăcută.
Nu vorbesc despre o simplă retragere generată de dezamăgire, a văcarului supărat pe sat, ci despre o dulce-amară încercare de înțelegere. Am cunoscut lumea cu relele ei multe, uneori din interiorul lor, acolo unde m-au azvârlit vânturi neprielnice, și taman de aici, dar și de aceea, se poate să fi observat ceva ce mulți observă mai târziu: faptul că răul nu este doar în instituții, în ideologii sau mereu în „ceilalți”, ci pătrunde destul de lesne în gândurile și motivațiile fiecăruia dintre noi. Explicabil de ce în multe scrieri patristice, lupta principală nu este cu lumea exterioară, ci cu propriul om lăuntric.
În același timp, cei mai mulți dintre însingurații Sfinți Părinți nu vedeau singurătatea ca pe un scop, ci ca pe un infailibil mijloc de limpezire. Abia după ce omul dobândea o anumită pace sau un discernământ nesupus influențelor nocive, era chemat să privească din nou către ceilalți, dar fără aceeași confuzie încețoșată de dinainte. Iar asta nu e o fugă definitivă de oameni, ci o altfel de raportare la ei. Fie-mi iertată metafora, însă nu toate inimile sunt pregătite să primească oaspeți, unele rămân pustii, nelocuite, iar acolo există singurătate în mijlocul mulțimii, nu însingurare. Uneori omul își dorește oaspetele, fără a-l putea descrie, nu-l cunoaște, mai mult îl simte în preajmă, dar nu este pregătit pentru schimbările pe care prezența lui le-ar aduce, preferând băltirea în apele călduțe și murdare ale nimicului.
Dar nu pot trece peste zisele unor gânditori dragi mie, amintindu-i aici pe Blaise Pascal, cel ce spunea că „Inima are rațiuni pe care rațiunea nu le cunoaște”, și pe nelipsitul Kierkegaard, pentru care adevărul nu era doar ceva ce ar putea fi explicat intelectual, fiind ceva care se trăiește, una din mostrele sale de existențialism religios. Omul poate citi mult, biblioteci întregi, poate studia doctrine și ideologii sofisticate, poate fi genial într-un anumit domeniu, dar cu toate acestea să rateze întâlnirea autentică, sinceră și profundă, revelatoare, cu adevărul. L-aș pomeni și pe Descartes. Dar fără a-l lăuda. Pentru că dacă el dă de înțeles că gândind există, eu îi spun, ca de la obraz, aceste cuvinte: „Iubesc și mă deschid transcendenței, ascunzișului mângâietor, deci așa exist cu adevărat.”
Îmi spun (dar în șoaptă, pentru a nu fi auzit decât de Dumnezeu) că aceasta poate fi calea spre fericire: coborârea minții în inimă. Pentru că fericirea nu este ceea ce vedem zi de zi peste tot, ca într-o gravură de Goya din „Los Caprichos”, o batjocorire a înțelesului rostului autentic. „Fericiți cei curați cu inima” a spus Iisus, atunci când cerurile nu erau încă deschise, iar tâlcuirea celor amintite stă tocmai în nădejdea unei astfel de viziuni, nesupuse nimicniciei, unde timpul prezent este cel viitor, al trăirii deplinătății, al trezviei, precum zice și Apostolul Pavel.
Încercând că rezum în puține cuvinte poliloghia mea, a unuia ce nu vrea a-i (re)veni mintea la cap, aș îndrăzni să spun că nu toate inimile (și anatomic ele având încăperi, destule și încăpătoare) sunt pregătite să primească oaspeți; unele încă își caută stăpânul, bănuindu-l în orice musafir bate la ușă, iar altele se tem că, odată deschisă ușa, nu vor mai putea rămâne aceleași. Seci ca niște albii de pârâiașe în toiul verilor înăbușitoare.
