Sunt oameni care neagă cu îndârjire că s-au aflat sub influența diavolului, măcar într-un moment al vieții lor, deși pe de altă parte se declară a fi credincioși, invocându-l pe Dumnezeu, la bine sau la greu. Par să nu înțeleagă că afirmarea existenței unuia o revendică și pe a celuilalt. Mi-am pus întrebarea de ce Dumnezeu îngăduie diavolului să facă toate netrebniciile de care e acuzat, mai mereu cu jumătate de gură sau neargumentat teologic. Nu este, de altfel, o întrebare nouă. Cartea lui Iov arată că diavolul nu lucrează niciodată în afara îngăduinței lui Dumnezeu și nici peste măsura pe care Acesta o hotărăște. Puterea răului nu este suverană; ea este întotdeauna limitată, iar libertatea omului, darul suprem al divinității, rămâne locul adevăratei bătălii. Oamenii, mărinimoși cum sunt când e vorba de ei înșiși, având grijă să se pună deasupra întâmplărilor vieții proprii, să se extragă din ea precum cofeina din boabele de cafea, găsesc mai mereu scuze, refuzând să vadă tovărășia lor greu de înțeles cu încornoratul.
La început a fost gândul rău, venit din neștiința măsurii lucrurilor și dintr-o aparent nevinovată pornire a firii. Dar a firii viețuitoarelor regnului animal, sforărite de instincte primare, dar sincere, ipostaze deloc potrivite celor ce își revendică o mult prea trâmbițată filiație cu Dumnezeirea. Veți auzi că e în firea lucrurilor o nelegiuire urcată la rang de firesc, pe un eșafodaj amețitor de înalt de justificări ale unor fapte nepetrecute încă, dar ale căror semințe vor fi fost azvârlite spre încolțire de duhurile rele ce ne tot dau târcoale. Părinții pustiei spuneau că niciun păcat nu începe cu fapta, ci cu gândul primit și întreținut asemenea unui foc într-o noapte rece. Sfântul Ioan Scărarul descrie această apropiere treptată a răului. Iată succesiunea: întâi vine sugestia, apoi statul la taclale cu gândul, după care urmează învoirea și, în cele din urmă vine, implacabilă, robia. De aceea, locul unde se hotărăște căderea omului nu este mâna, ci inima. Inima goală, lipsită de minte.
Când duhurile rele găsesc fisura, se instalează acolo, unde pătrund mișelește, iar gazda devine, dintr-o dată, tolerată, ca într-o relație simbiotică din lumea animală. Atunci omul nu mai e stăpân pe sine, pe sinele său autentic, și se trezește stăpânit. Dar omul nu vede în asta o primejdie și coabitează cu duhurile rele, cooperează cu ele, plin de solicitudine, ajungând să se identifice cu acestea, fără a-l deranja câtuși de puțin. Desigur că el nu mai este el, dar contează prea puțin. Iar în scurtă vreme, duhurile rele iau înfățișarea diavolului. Stăpânirea crâncenă a celui rău.
Ca să-și împlinească interesele, diavolul își exersează cu sârg toate talentele, mințind și amăgind, puterea sa de convingere fiind cu adevărat drăcească. Celui pocit îi șoptește că nimeni nu este mai frumos decât el, până când acesta ajunge să se vadă astfel în oglindă, asemenea măgarului din fabulă. Celui nerod îi ridică în slăvi sclipitoarea inteligență și cultura de cărturar renascentist. Hoțului îi insuflă convingerea că este cinstit și că alții sunt adevărații hoți. Și astfel reușește să răstoarne toate reperele, toate măsurile, toate canoanele, bunul simț. Diavolul este, am mai scris-o și altădată, un neîntrecut plagiator, copiind cu tupeu de borfaș strategia lui Dumnezeu, în sensul în care îl atrage pe om într-un soi de împreună-lucrare, unde muritorul se află în postura unei unelte nenorocite care meșterește spre nefolosul său. Zidindu-și singur căderea și numind-o, adeseori, izbândă.
În acest sens, cuvintele Sfântului Apostol Pavel capătă o greutate aparte: „Satana se preface în înger al luminii” (2 Corinteni 11, 14). Răul nu se înfățișează aproape niciodată ca rău. El împrumută cu vicleșug frumosul chip al binelui, vorbește limba adevărului (stâlcit, e drept, doar urechi potrivite să ai), promite libertatea (culmea, pe care chiar o aveai), pentru ca, în cele din urmă, să lase omul mai înlănțuit decât l-a găsit.
