Sunt oameni care au talent. La pictură, la muzică, la literatură. Dacă tot ne jucăm de-a scrisul. Oamenii ăștia așa se nasc. Cum se naște o femeie frumoasă și care rămâne doar atât: o femeie frumoasă. Acolo unde este talent și se pogoară Sfântul Duh, devine altceva. Oamenii îi spun geniu, dar asta doar pentru a identifica într-un fel anomalia. Iar Dumnezeu se recunoaște pe El însuși în acel om. Cred, știu, sunt convins că Sfântul Duh este forța activă a divinității. Poate oi greși, îmi asum.
Cum îmi asum și comparația cu „femeia frumoasă”, care poate părea reductivă sau chiar tăioasă, pentru că sugerează stagnare („și atât”). Nu e musai un contrast oarecum nedelicat între potențial și transcendere, aici fiind, pentru cititorul exersat, destul rafinament și tot atât de multă subtilitate.
Talentul, în sine, aparține ordinii naturale. Ordinii naturale a lucrurilor, ca să fac trimitere la romanul lui Lobo Antunes (A Ordem Natural das Coisas), că tot veni vorba de geniu. Există un prag dincolo de care talentul nu își mai este suficient sieși. Acolo unde peste darul firesc se adaugă o lucrare care nu mai ține de om, ci îl traversează, îl binecuvântează, îl înaripează. Apare aici o altă realitate (sic!). Tradiția numește această lucrare pogorârea Duhului și împlinește nu o simplă intensificare, o îngroșare a tușelor talentului, ci o transfigurare. Nu omul produce atunci opera, ci devine locul în care ceva mai înalt se rostește, spre o superioară înțelegere, și rostuiește.
Într-un asemenea om, Dumnezeu nu este doar bănuit, crezut sau căutat, ci, într-un sens tainic, se recunoaște pe Sine. De aceea, sunt înclinat să cred că Duhul Sfânt nu este doar un principiu abstract, ci forța vie, lucrătoare, a divinității în lume. De altfel, cred. Iar asta îmi amintește de prietenul Grigore Palamas, pentru unii sfânt, pentru mine tovarăș de nebunii în ale speculațiilor. La Grigore Palamas nu e vorba doar de o formulare poetică despre inspirație, ci de o distincție teologică foarte precisă, între ființa (inaccesibilă?) a lui Dumnezeu și energiile necreate (prin care Dumnezeu se face lucrător și cunoscut). Ce derivă din îndrăzneala asta? Responsabilitate conceptuală, așa zice, chiar dacă sună ca la o conferință cu ifose.
Spuneam că există oameni înzestrați cu talent, în pictură, în muzică, în literatură. Dar și la croitorie, să zicem, fără a însemna ducere în derizoriu, în zidărie (și nu întâmplător textele patristice vorbesc de zidire) ori în alte activități care implică o anume aplecare, ochi pregătiți să vadă perspectiva dată, dexteritate. Talentul aparține firii, e o rânduială a ei: este o dispoziție naturală, o formă de ordine interioară cu care omul se naște. În acest sens, el nu depășește condiția umană, ci o exprimă la un nivel ceva mai săltat. Iar dacă talentul aparține firescului, geniul este, pe de-a întregul, al suprafirescului.
Acolo unde peste talent se adaugă lucrarea harului, nu mai avem de-a face cu o simplă excelență, ci cu o transfigurare. Astfel încât ceea ce numim „geniu” este, poate, doar o convenție, un nume imperfect pentru această întâlnire dintre darul natural și energia necreată. Iar omul ales să ducă această cruce nu creează din sine, ci participă la un demers din afara ființei. Și, într-un sens care scapă limbajului obișnuit, în această participare Dumnezeu nu este doar intuit, gândit sau invocat, ci Se face prezent plenar — recunoscându-Se, astfel, în propria Sa lucrare.
Cum spuneam, și nu voi obosi să o tot spun, Duhul Sfânt nu este o simplă idee despre divinitate, ci însăși lucrarea vie, energia necreată prin care Dumnezeu se dăruiește, cu mărinimie, lumii. Talentul poate uimi, pe veniți și pe neaveniți, poate ordona matematic, poate duce lucrurile până la limita lor omenească, dar nu o poate depăși. Harul, însă, nu desăvârșește doar firea, ci o transfigurează, nu o duce mai departe, ci o deschide. În limbajul teologiei, nu ființa lui Dumnezeu se împărtășește (căci aceasta rămâne de neatins, departe de omenescul comun, al ființei), ci energiile necreate, prin care Dumnezeu Se face bun și harnic lucrător în lume, fără a Se consuma aiurea în ea.
Acolo unde aceste energii ating un om, talentul încetează de a-și mai ajunge, însă nu dispare ca aburul, ca fumul, dar nici nu mai este origine. Devine materie, devine vas. Vasul din via lui Dumnezeu. Am îndrăzneala să afirm că geniul nu este o intensificare a omenescului, ci o fisură în el, locul prin care se lasă văzut ceva mai mult decât omul. De aceea, opera nu mai aparține pe deplin autorului. Ea este, în același timp, a lui, dar și dincolo de el.
Și poate că tocmai aici se află sensul cel mai adânc: nu că omul Îl caută pe Dumnezeu în creație, ci că Dumnezeu Se lasă recunoscut în lucrarea Sa, atunci când găsește un om care nu-I mai stă împotrivă, cu voie, fără voie, sau dintr-o atât de normală teamă de necunoscut, de nemăsurabil.
Dar, ca de obicei, parcă nu i-aș lăsa pe dinafară pe filozofi, știindu-i supărăcioși și plini de orgolii. Mai ales că ideea atinge direct teme clasice, dragi lor: inspirația, participarea la ceva altfel (și altfel la ceva), raportul dintre natură și transcendență. Lucruri la care s-au gândit astfel de creatori de nimic(uri), de la Platon până la Martin Heidegger și atâția alții.
Există talent, și există har, asta deja am convenit-o. În termenii seci ai filozofiei, talentul ține de capacitatea omului de a produce, de a aduce ceva în prezență și ca prezență, într-o realitate a acum-ului cvasi-bidimensional, neatractiv intelectual, fad, cu prea puțină substanță. Dar încă de la cârcotașul Platon această putere a fost pusă sub semnul întrebării. Sunând cam așa: nu tot ceea ce creează omul vine din el însuși. Pentru că există o formă de „inspirație” care îl depășește, o ieșire din sine fără de care opera rămâne închisă în limitele autorului.
Teologia răsăriteană radicalizează această intuiție. În gândirea lui Grigore Palamas, nu ființa lui Dumnezeu, inaccesibilă, se comunică, se transmite, ci energiile necreate, prin care Dumnezeu lucrează în lume fără a Se epuiza în ea. Acolo unde aceste energii ating un om, talentul nu mai este origine, ci devine participare, parte a unei lucrări care îl depășește. Și nu mai este om ca toți oamenii, este creator. Geniul (adică anomalia, nu omul purtător al ei) poate fi înțeles, astfel, nu ca o simplă excelență (vorba vine), ci ca un punct de tensiune: între ceea ce omul poate face și ceea ce i se dă.
Într-un limbaj mai apropiat de gândirea modernă, aș putea spune că adevărata operă nu este produsul subiectului, ci locul în care adevărul se deschide. Ceva ce amintește de intuițiile lui Heidegger despre operă ca spațiu de dezvăluire. Dar, din perspectivă teologică, această „dezvăluire” nu este impersonală. Ea poartă caracterul unei prezențe, pecetea apăsată a acesteia.
De aceea, Duhul Sfânt nu poate fi redus nici la metaforă, nici la simplă inspirație. El este, mai degrabă, numele acelei lucrări prin care Dumnezeu face ca ceea ce este omenesc să nu rămână închis în sine, ci să devină transparent pentru altceva. Dacă aceasta este o eroare, atunci ea stă nu în confuzie, ci în alegerea de a lua în serios atât intuiția filozofică, cât și revelația teologică.
Așadar: Platonii și Heideggerii sunt „salutați” în pas de defilare dar nu domină textul, iar teologia, în măreția ei deformată de înțelegeri eronate, rămâne axul.
